Povestea voinicelului care şi-a confundat propria statură cu importanţa politică
De la măreţ la ridicol nu este decât un singur pas, zice un vechi adevăr. Iar pasul acesta a fost făcut deja, şi nu o singură dată, de eroul nostru. De doi ani încoace ţara este zguduită de instabilitate politică. Numele acestei instabilităţi este Marian Lupu. Există un soi de copii alintaţi care au fost lăudaţi peste măsură în copilărie. De regulă, aceştia sunt „băieţii mamei”, mereu eminenţi, care îşi papă la timp tartina din ghiozdan, iar părinţii le repetă, zi şi noapte, că ei sunt cei mai fără de seamăn. Se pare ca Marian Ilici să fi avut parte anume de o astfel de copilărie. I s-a băgat în cap încă de când era puşti că este cel mai frumos şi cel mai deştept şi iată că omul îşi trăieşte întreaga viaţă, fiind marcat de ideea fixă a propriei importanţe şi suferind cumplit de răul lumii oarbe, care nu-i apreciază singularitatea.
Începutul a fost spectaculos
Când Lupu a devenit ministru al Economiei şi a apărut la tribuna Parlamentului, toată lumea l-a întâmpinat cu admiraţie: înalt, chipeş, impozant, instruit, într-un cuvânt – un drăguţ.
Şi a venit anul de 2005. Nou-instalatul preşedinte al Parlamentului şi-a intrat repede în rol. Sever, scump la vorbă, îmbrăcat la patru ace şi, pe deasupra, mai poartă şi ochelari. Ce mai, un adevărat intelectual şi om de stat! Cum deschide gura, erudiţia curge gârlă. Un politician glumeţ zicea aşa: „Marian niciodată nu vorbeşte, el cuvântează.”
La toate evenimentele el e mereu în preajma Preşedintelui. Doar la o jumate de pas în spatele acestuia. Iar dacă e zi cu soare, el îşi ascunde privirea în dosul ochelarilor întunecaţi. La început lumea a crezut că „tătuca” are o nouă gardă de corp. Dar în curând poporul s-a obişnuit cu gândul că nu e chiar aşa, că de fapt este vorba de spicherul Parlamentului în persoană.
Părintele politic al lui Marian, Voronin, a comis aceeaşi greşeală fatală ca şi părinţii lui naturali – şi-a lăudat peste măsură propria creatură, insuflându-i acestuia aşteptări exagerate. Azi aşa, mâine aşa, până când eroul nostru s-a obişnuit cu gândul că el şi numai el e singurul şi legitimul succesor al lui „tata”.
Dar iată că s-a abătut peste noi nefastul an 2009. Anume atunci s-a stârnit acel iureş năprasnic, aici s-au şi încurcat rău de tot lucrurile. Contrar aşteptărilor poporului şi a „prinţului moştenitor” însuşi, comuniştii au propus-o drept candidat la funcţia de Preşedinte pe Zinaida Greceanâi. Bine-bine, dar nici chiar aşa să sfâşii sufletul omului.
Mutarea cu Greceanâi n-a mers: până la urmă cărpănoşii de democraţi nu le-au mai dat comuniştilor mult râvnitul „vot de aur”. Anume atunci s-a întâmplat evadarea subită a lui Marian. Bătrânul vulpoi Diacov l-a prins din zbor şi, aburcându-se pe ghebul acestuia, a intrat în plină viteză în noul Parlament. Încălecarea a reuşit, cel călărit proclamându-şi călăreţul „preşedinte de onoare”. Atâta doar că atunci aproape nimeni n-a observat că fugarii de fapt sunt doi, nu unu. Amândoi transfugii fiind de fapt paraziţii hrăniţi din palmă de Voronin. Doar în ajunul noilor alegeri anticipate s-a văzut clar că din tabăra lui „tata” a fugit şi marele „anonim”, „regele economiei tenebroase”, Vladimir Plahotniuc. Respectivul personaj până în acel moment era necunoscut pentru popor. Am putea spune că poporul încă nu-şi cunoştea toţi eroii. Astfel, doi prieteni, doi răsfăţaţi ai fostului Preşedinte l-au părăsit pe acesta, trădându-şi pentru prima dată „Stăpânul”. Întreaga statură politică a lui Lupu, ca şi grandoarea financiară a lui Plahotniuc sunt rodul concubinajului lor cu Voronin. Aceşti giganţi ai clipei au devenit, în regim de urgenţă şi concomitent „salvatori ai naţiunii” şi „părinţi-fondatori ai democraţiei moldoveneşti”.
Calea de la postura de candidat la Preşedinţie la cea de candidat etern
Ceea ce a ieşit până la urmă arată destul de amuzant. Fostul comunist numărul doi şi oligarhul numărul unu au devenit dintr-o dată de „stânga”. Aşa a luat naştere treimea răului – Diacov-Plahotniuc-Lupu. Iar partidul acestora ar fi nu doar de stânga, ci chiar de factură social-democrată, dacă e să ne luăm doar după denumire, nu şi după averile (imense, am putea zice) ale capilor acestei grupări. Şi discursul public este unul pe măsură – lupta pentru drepturile poporului truditor. Ei şi ce dacă sunt oligarhi. Ce dacă şi-au adunat averile într-un mod îndoielnic. Învingătorii nu sunt judecaţi.
A urmat anul 2010, cu tot cu acel referendum prostesc şi cu nu mai puţin stupidele alegeri anticipate. Şi iarăşi n-au picat bine cărţile. A început nebunia „maratonului” tratativelor care au zdruncinat întreaga societate. „Troica democrată”, căreia i s-a ataşat şi Valeriu Lazăr, a ţinut societatea într-o încordare permanentă. Ca nişte trişori profesionişti, ca nişte şnapani ordinari, şi-au făcut vânt democraţii către ambele tabere, ţintind cu toată ardoarea un singur scop, „visul roz” care trebuia realizat cu orice preţ – funcţia de Preşedinte. Iar tot acest târg ieftin şi urât mirositor a fost ambalat în retorica afectată a „eternului candidat” despre „principii şi valori”.
Toată lumea, de la mic la mare, a încremenit cu nasul lipit de televizoare, aşteptând de la Moş Crăciun un singur dar – un Preşedinte pentru Republica Moldova. Marian Ilici chiar a apucat să felicite poporul cu ocazia Anului Nou, însă doar din postura de interimar. Totodată, acesta şi-a probozit foştii colegi comunişti: adicătelea, de ce, mă rog, atâta fandoseală! Cum ar veni, haideţi, fraţilor, nu vă mai frăsuiţi, votaţi-mă, nu de alta, dar şi eu sunt de-al vostru. Iar aceia o ţin una şi bună – nu votăm şi gata! Şi cum să-i pui să voteze pentru cel care a reuşit incredibila performanţă de a-i trăda de două ori: prima dată dată în 2009, păcătuind cu Diacov, iar apoi în 2010, când i-a lăsat pe comunişti cu ochii în soare tocmai când acestora le era lumea mai dragă.
Şi iată că nici atacurile mediatice, nici înduplecările de taină nu au clintit inima lui Voronin. ( Trebuie să-i fi fost greu de tot să-şi vadă progeniturile alintate peste măsură în braţele lui Diacov, iar apoi şi în cele ale lui Ghimpu şi Filat. Ce-i drept, în privinţa adevăratelor intenţii ale lui Filat părerile sunt împărţite.) Nu i-au fost de mare folos lui Lupu nici maniera cochetă de a comunica public, nici rostogolirea teatrală a ochilor peste cap, nuci aerele de bărbat de stat, nici chiar maniera de a vorbi rusa în grai moscovit, iar româna – cu un pretins accent bucureştean. Adicătelea, cum ar veni, vedeţi dumneavoastră, oameni buni, nu la propria piele mă gândesc, ci numai şi numai la popor, dragul de el, grija faţă de el mi-a furat somnul.
Lupu ni se înfăţoşează seară de seară în televizoare ba în chip de „nălucă a tatălui lui Hamlet”, ba în cel enigmatic al Comandorului, bolborosind la nesfârşit despre soarta oropsitului de popor şi despre sine, mult-pătimitul, pe care comuniştii nu-l lasă să salveze acest popor. Atât de tare vrea să-l salveze încât nu mai poate, în crapă răbdăul! Iar poporul plescăie din limbă şi se tot minunează: că rău mai e şi acest Voronin. Asta e chiar prea din cale-afară. Căci cum vine una ca asta? Omul a tot aşteptat, a tras nădejde, şi cu ce s-a ales până la urmă? Toate visele, speranţele şi năzuinţele dintr-o dată – popâc! – şi s-au făcut ţăndări. Iar răuvoitorii se tot şuşotesc pe la colţuri: „Bine i-a făcut, aşa-i trebuie, a primit-o după merit cu vârf şi îndesat!”
Experienţa lui Diacov ca forţă motrice a lui Lupu
Dar să vedem cine i-a pus la cale pe „fiii rătăcitori” ai lui Voronin, Lupu şi Plahotniuc, să adopte „tactica bâţâitului”, a cântatului „la patru mâni” şi a negoţului de funcţii? E limpede cine — Diacov. Căci, slavă Domnului, o astfel de experienţă bătrânul vulpoi are cât îţi pofteşte inima. Există şi un precedent de toată frumuseţea – anul 1998. Atunci Diacov, care a fost crescut în braţele celui de-al doilea preşedinte, Lucinschi, n-a ezitat o clipă să-l păcălească pe tătucul său spiritual chiar la prima cotitură, şlefuindu-şi până la perfecţiune tactica jocului la două capete. Amintim că atunci partidul lui Diacov, Mişcarea pentru o Moldovă Democrată şi Prosperă( viitorul Partid Democrat) a avut o singură cerinţă: Diacov – preşedinte de Parlament şi basta. (La acel moment funcţia de preşedinte al republicii era deja ocupată de Lucinschi). Condiţia era una extrem de simplă: ori alianţă cu Voronin, ori cu Snegur, Roşca şi Matei. „Ordinea priorităţilor poate fi şi inversată, – afirma Diacov, – dar, întâi de toate, daţi-mi funcţia!” În felul acesta a ajuns Diacov preşedinte de Parlament şi astfel a luat naştere Alianţa pentru Democraţie şi Reforme. Însă chiar a doua zi după alegerea sa în funcţie, Diacov, care şi-a consolidat poziţiile cu două treimi din voturi, a început să voteze când cu stânga, când cu dreapta, în funcţie de interesele pe care le urmărea. Dacă, de exemplu, trebuie numit un procuror de buzunar – votăm cu comuniştii. Dacă trebuie împinsă vreo reformă „liberală” pentru propriul interes – votăm cu democraţii.
Probabil, aceasta a fost o lecţie bună şi pentru Voronin. Deşi, la drept vorbind, a fost cumva surprinzător să vezi cum Voronin, un politician cu experienţă, se lasă luat cu fofârlica de promisiunile lui Diacov, care s-a bâţâit mereu dintr-o parte în alta şi care l-a trădat deja o dată cu Lupu şi Plahotniuc, este pe cale să-i dea crezare acestuia în privinţa unei posibile „alianţe de centru-stânga”. Deşi, dacă e să stăm strâmb şi să judecăm drept, nici nu a prea avut din ce alege. Dar poate că nu-i rău fără bine. Pentru că nu încape îndoială, dacă ar fi ieşit până la urmă nu o alianţă de dreapta, ci una de stânga şi ar fi ajuns Lupu Preşedinte, acesta n-ar fi ezitat o secundă să-l trădeze şi pentru a treia oară pe Voronin. Iar apoi, sub conducerea înţeleaptă a lui Diacov şi Plahotniuc, ar fi „reformatat” după bunul său plac şi majoritatea parlamentară, şi configuraţia Guvernului. Evident, nu doar în defavoarea lui Voronin, ci şi a lui Filat. Cât despre Ghimpu, despre acesta nici nu mai este cazul să pomenim.
Banii, Puterea şi Gloria – cele trei izvoare şi cele trei componente ale comportamentului lui Plahotniuc
Şi totuşi ce e cu acest Plahotniuc – se întreabă poporul? Lui de fapt de ce i-a trebuit să iasă la suprafaţă din adâncurile tulburi ale „businessului negru”? La ce i-a folosit să scoată la lumina zilei „chipul hidos al capitalismului oligarhic? Putea să stea linişti în umbră şi să-şi învârtă miliardele, împingând când e nevoie cui trebuie şi cât trebuie şi să trăiască fără griji şi nevoi. Ei, dar parcă se poate! L-au apucat pe om mâncărimea, şi-a dorit cu tot dinadinsul să se arunce în vâltoarea vieţii publice: să se arate pe sine în toată splendoarea, dar şi să privească lumea de la înălţimea unei funcţii de stat.
Să rebobinăm şirul evenimentelor. La început, după lungi aşteptări şi zarvă prin mass-media, Plahotniuc a ajuns pe poziţia a doua în lista electorală a Partidului Democrat. Apoi, după alegeri, a apărut pe post de negociator, împreună cu Diacov. Şi asta, probabil, pentru ca nu cumva să-l sufle vântul pe Lupu într-o direcţie nedorită. Dar şi pentru a arăta cine-i, până la urmă, stăpân la gospodărie. Mai departe, totul s-a produs cu o iuţeală de fulger: cât ai clipi din ochi, a ajuns vicepreşedinte al partidului, cât ai bate din palme – prim vicepreşedinte al Parlamentului (de fapt, cine şi cui îi este şef şi cine e valetul se vede de la o poştă). Însă tocmai când îi părea lumea mai dragă, dintr-o dată şi pe neprins de veste s-a stârnit un tărăboi şi o nevoie de să te cruceşti, nu alta. o Ba că proaspătul bărbat de stat are mai multe identităţi decât s-ar cuveni, ba că are o groază de conturi în băncile elveţiene… Mai pe scurt, numai bătăi de cap şi necazuri. Aşa stând lucrurile, s-ar putea ca în cele din urmă să nu-l mai poată salva nici zâmbetul larg, nici suportul mediatic, nici chiar feleşagul lui de om încrezut în sine peste măsură.
Dar cât de frumos începuseră toate!
Iar motivele tuturor acestor neplăceri se reduc la unul, vechi de când lumea: păcatele, bată-le să le bată. Căci anume ele, arză-le-ar focul, l-au atras pe sărmanul om în această tărăşenie, în vârtejul ameţitor al vieţii publice! Iar numele acestor păcate sunt: Banii, Puterea şi Gloria. Bani a avut omul cu nemiluita. Dar i-a întunecat necuratul minţile – a dorit să-şi facă hatârul şi să-şi împlinească din plin semeţia, gustând din toate bucuriile pământeşti. Şi l-a cuprins o sete de Putere şi Glorie de i s-a întunecat în faţa ochilor! Şi uite aşa a ajuns eroul nostru politician şi news maker, adică erou central al ştirilor. Vă imaginaţi cum este să apuci de coadă, dintr-o singură lovitură, şi Puterea, şi Gloria? Iată aşa a şi ars voinicul nostru, mistuit de focul setei nepotolite de cele trei păcate-gemene. Şi chiar dacă, deocamdată, încă nu a ars de tot, înţelepciunea populară ne învaţă că anume într-acolo merge treaba. Dar poate va da Dumnezeu şi, după această cădere, omul se va dezmetici şi chiar va ajunge să se pocăiască – să ridice o mănăstire, să mai dea ici-colo câte o pomană. Dar asta deja fără camere de luat vederi şi fără trucuri de PR, ci numai pentru sufletul lui, sperând că nu va fi trecut cu vederea de Tatăl Ceresc şi se va mai ierta din păcatele. Căci omul se întoarce cu faţa spre credinţă mai ales atunci când îi e greu, nu atunci când i se pare că toată lumea e la picioarele lui.
Epilog în stilul „science fiction”
Anticipând uşor lucrurile, ne bate gândul că „visul roz” al lui Marian Lupu de a ajunge preşedinte ar putea să nu se mai realizeze. Iar poporul s-ar putea chiar să-şi dea seama că nu-i sfârşitul lumii şi nu-i nimic rău în asta. Ba dimpotrivă, ar putea să-şi zică, scărpinându-şi ceafa: şi cam la ce bun ne-a mai trebuit şi nouă acest candidat fără astâmpăr? Şi cum de ne-am lăsat loviţi de această zăpăceală colectivă? Iar Marian, neajungând până la urmă „moştenitor al tronului”, va părăsi scârbit această ocupaţie murdară, politica, plin de ură şi supărare atât faţă de oponenţi, cât şi faţă de aliaţi.
Într-un sfârşit întreaga poveste se va încheia ca într-un vechi banc din perioada sovietică: Unul îi zice altuia, oftând din greu: „Ştii, draga, pe mine iarăşi mă trage la Paris!” Iar celălalt, îl întreabă mirat: „Dar tu ai mai fost la Paris?” – „Nu, – unde face primul cu tristeţe, – dar odată am mai vrut să merg acolo.”
Iurie ROŞCA
P.S: Am urcat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…
Exprimă-ți opinia