27 august 1991 şi Alianţa „16 Decembrie”

Pe atunci spectrul politic era divizat în două felii: militanţii pentru Unire şi adepţii păstrării URSS. Adică, Frontul Popular râvnea Reîntregirea, iar replica lui creată de KGB, Interfrontul, urmărea păstrarea URSS şi a dominaţiei Partidului Comunist, plus, bineînţeles, a rolului dominant al limbii ruse. Şi dacă referendumul de păstrate a URSS eşuase, iar hunta zisă GKCP, cea cu puciul ratat, a dat chix în două zile, Elţin, liderul noii Rusii, învingându-l pe Gorbaciov, „parada independenţelor” a curs lanţ, succedând „parada suveranităţilor” din 1990. Aşadar, în urma acestor evoluţii, Interfontul suferise o înfrângere catastrofală şi aproape că şi-a pierdut raţiunea de a fi. URSS dispăruse de câteva zile sau, mai exact, era pe patul de moarte. Deja de doi ani Frontul Popular scanda „Unire!” şi adopta pe bandă rulantă rezoluţii unioniste, votate de mulţimi la mitinguri.

Fac o paranteză pentru a relua succesiunea în care fostele republici sovietice şi-au declarat independenţa: Lituania – 11 martie 1990 (!), Georgia – 9 aprilie 1991 (exact la doi ani de la masacrul de la Tbilisi, când trupele de interne ale URSS şi unităţile militare imperiale au înăbuşit în sânge un miting paşnic din centrul Tbilisi), Estonia – 20 august (când încă nu se ştia că cei care dăduseră lovitura de stat la Moscova vor eşua), Letonia – 21 august (ziua când s-a aflat că puciştii au suferit eşec, deşi letonii au făcut-o fără a aştepta căderea huntei), Armenia – 23 august, Ucraina – 24 august şi – ATENŢIE! – Rusia – 24 august, Bielorusia– 25 august (!) şi, în fruntea cozii, Moldova – 27 august.

Totuşi, măcar acum, după două decenii, ar fi cazul să ne întrebăm care au fost cauzele unei asemenea întârzieri şi de ce nu s-a votat Unirea? Personal văd două cauze majore. Primo: laşitatea conducătorilor de atunci, care, fiind motivaţi patriotic, totuşi au căutat, vorba lui Caragiale, „să facă revoluţie cu voie de la poliţie”. Secundo: incapacitatea României, cu Ion Iliescu în frunte, de a prelua Basarabia măcar şi în frontierele fostei RSSM. Tot aici: Rusia nu vroia să ne cedeze, iar Occidentul nu era gata să ne susţină demersul unionist. Astfel, revenirea în hotarele României a fost împiedicată şi de multipli factori externi. Ezitarea conducătorilor de atunci avea loc în paralel cu consultările intense şi discrete între Bucureşti şi Chişinău. Aşa cum Istoria nu se face cu „dacă”, e limpede că nu s-a putut mai mult. Mai e de menţionat că Mircea Snegur îi trimisese în secret în România pe Ion Hadârcă, prim-vicepreşedinte al Parlamentului, şi Nicolae Ţâu, ministru de Externe în Guvernul Druc. Aceştia aveau misiunea să formeze un guvern în exil în cazul reuşitei puciştilor şi a suprimării organelor legale ale puterii de stat la Chişinău de către autorităţile imperiale. Episodul a trecut neobservat atunci, iar cei doi cel puţin au stat un timp mai în siguranţă dincolo de Prut, până s-au limpezit apele dincoace. De altfel, rămăsesem fără preşedinte la FPM, deoarece într-o bună zi în cadrul unui miting din Piaţa Marii Adunări Naţionale, organizat în toamna anului 1990, Ion Hadârcă a anunţat în faţa mulţimii, spre surprinderea tuturora, că îşi dă demisia din funcţia de preşedinte FPM deorece aceasta ar fi incompatibilă cu cea de prim-vicepreşedinte al Parlamentului. Până azi n-am înţeles de ce a procedat aşa. Nu era nici vorbă de incompatibilitate, dar după gestul respectiv eu, în calitate de vicepreşedinte şi preşedinte al Comitetului Executiv al Sfatului FPM, deţineam cea mai importantă funcţie în formaţiune şi m-am văzut nevoit să îmi asum conducerea FPM până la viitorul Congres. Aşa se explică onoarea pe care am avut-o de a fi vorbit anume eu din partea Alianţei „16 Decembrie” la 27 august 1991.

În noaptea dinspre 26 spre 27 august, Sergiu Burcă şi cu mine, care nu eram deputaţi, am mers la sediul Guvernului, unde îşi aveau birourile preşedinţii comisiilor parlamentare. Birourile lui Valeriu Matei, preşedintele Comisiei pentru mass-media, şi cel al lui Vasile Nedelciuc, preşedintele Comisiei pentru Politică Externă, erau situate vis-a-vis, la etajul trei din aripa dinspre actualul bd. Bănulescu-Bodoni. Am tot căutat să intrăm în cabinetul lui Matei, unde mai era şi Nedelciuc, şi Mihai Ghimpu. Eram colegi de conducere în Front şi vroiam să participăm şi noi la redactarea textului care urma să fie adoptat de Parlament a doua zi. Nu a fost posibil. Noi nu eram oameni de stat, ci simpli muritori de rând. La un moment dat iese Matei şi zice: „Băieţi, nu vă supăraţi, dar am acolo şi doi prieteni din România, de la Externe, trimişi de Iliescu şi de ministrul de Exerne, Năstase. E o chestie mai discretă”. Aşa s-a născut Declaraţia de Independenţă. Nu întâmplător anume România a fost primul stat care ne-a recunoscut chiar în aceeaşi zi, 27 august 1991. Repet, nu reproşez nimic nimănui în acest caz. Pur şi simplu constat că atâta s-a putut atunci. Cine ştie, dacă se insista pe varianta Unirii, aruncam şi România într-un război civil de felul celui care a avut loc ulterior în Iugoslavia (a nu se uita de Ardeal şi de factorul unguresc), şi Republica Moldova. Separatismul era în toi şi în Transnistria, şi în zona găgăuză. Alogenii se opuneau destrămării URSS şi aveau o frică puternică de o eventuală Unire.

În acea noapte am decis să scriem textul unui document din partea Alianţei „16 Decembrie”, care a fost creată după Marea Adunare Naţională din 1990 şi reunea în jurul Frontului Popular câteva organizaţii culturale şi religioase. Era un program scurt de decomunizare şi de eliminare a tuturor structurilor de ocupaţie de pe teritoriul nostru. Am adaptat textul la proiectul Declaraţiei de Independenţă, pe care încă nu o văzusem, dar ştiam care este ideea de bază a ei. În dimineaţa zilei de 27 august i-am invitat pe liderii Alianţei „16 Decembrie” în faţa Muzeului de istorie, lângă monumentul lupoaicei romane. Am arătat textul colegilor, ei l-au aprobat şi mi-au încredinţat să îl citesc în Piaţă. Aşa am şi făcut. Nu este un text de autor propriu-zis, e unul colectiv, prezentat din partea mai multor organizaţii. Dar întrucât l-am elaborat şi am avut onoarea să îl rostesc în Piaţa Marii Adunări Naţionale, găsesc potrivit să îl reproduc aici. (Ar mai fi de amintit şi despre faptul că tot la 27 august 1991, Parlamentul a mai adoptat Imnul de Stat „Deşteaptă-te, române!”, care iniţial devenise imn al FPM prin decizia Congresului II din 30 iunie – 1 iulie 1990, rămas în vigoare până în primăvara lui 1994, când o majoritate de două treimi de deputaţi a adoptat Constituţia şi a schimbat şi imnul. Snegur îşi arătase nemulţumirea faţă de acest imn încă în septembrie 1991 la o şedinţă de Guvern, iar „Ţara”, obţinând o copie audio de la adepţii noştri, îi reproducea intervenţia integral. Dar despre această poveste vom reveni în altă parte.)

Aşadar, planul unionist a fost convertit în unul pro-Independenţă. Noi am continuat să milităm încă ani în şir pentru Unire, până când am căpătat ceva mai multă experienţă, am umblat prin lume, am înţeles sensul jocurilor geopolitice, am învăţat să armonizăm verbele „a vrea” cu „a putea”. A fost o perioadă de devenire dureroasă, cu splendoarea şi eşecurile ei. Mulţi dintre noi şi-au revenit din traumele istorice, asumându-şi întregul trecut al poporului nostru, glorios şi tragic deopotrivă. Alţii au rămas romantici. Astăzi tot mai multă lume înţelege că indiferent cum am privi trecutul, trebuie să privim spre viitor fără a ne cantona în obsesia de a reface fie URSS, fie România interbelică. Ambele tipuri de nostalgii încă afectează conştiinţa publică de la noi, divizează partide, alimentează „războiul identitar” şi clatină sub aspect geopolitic fragila barcă în care plutim cu toţii – Republica Moldova. A venit timpul să ne reechilibrăm psihologic şi civic cu toţii. Fără a renunţa la valori, tradiţii, cultură, identitate.

Revin la momentul de acum douăzeci de ani. Am recuperat acest text din arhiva ziarului „Ţara” de la începutul lui septembrie, numărul 36-37 (54-55). Aşadar, iată cuvântarea mea din 27 august 1991, rostită în Piaţă.

Iurie Roşca