Româna/Русский

Centenarul ca prilej de parodiere a Istoriei

 Anul 2018 vine prin părțile noastre cu o notă distinctă în perceperea istoriei și în încercarea de a o rescrie.

Nu mai știu care deștept de dincoace sau de dincolo de Prut a emis inepția, potrivit căreia de vreme ce acum o sută de ani s-a produs Marea Unire, de oare noi, iștia de azi, bravii bărbați ai neamului, n-am putea repeta isprava respectivă cu prilejul aniversării? Se pare, însă, că cel care i-a făcut publicitate maximă este nimeni altul decât infractorul politic nr.1 al României post-decembriste, campionul prejudiciilor economice și al îngenuncherii politice a propriei țări în fața hegemonului american, Băsescu, cel angajat de la o vreme în aventura de turism politic dincoace de Prut. Semnalul respectiv, multiplicat cu zel de cutiile de rezonanță din media obișnuită cu reacțiile de tip pavlovian, a stârnit un val de indignare patriotică printre ”stataliștii-moldoveniști” și, în mod simetric, un tsunami de entuziasm în tabăra patrioților de serviciu, gata oricând să dea curs cântecelor de sirenă, atât de dulci și ademenitoare, dar atât de străine realității geopolitice dure.

Vajnicul politician român, scuturat chiar pe podul de la Albița de toate păcatele și mizeriile ce i-au însoțit mult prea lunga carieră politică de coțcar și scamator de București, treapădă hojma de la o habă de vreme prin localitățile și instituțiile de învățământ din Republica Moldova pe post de trubadur al Reîntregirii. În escapadele sale, românul verde cu pricina e însoțit de câțiva inși fălcoși, ajunși niște ani în urmă la București pe post de studenți, care au deprins din mers meseria suptului de la țâța Patriei-mume, de s-au făcut atât de rotofei, încât nu mai pricepi de-s mușcați de albine ori și-au ridicat fundurile la nivel de cap. Mare colb mai ridică năbădăiosul sol la americanilor, deghizat în (im)postura de unionist. Discursul lui provoacă leșin și amețeli printre învățătoarele de provincie (ale căror univers cultural e croit după versurile cântate ale tandemului Vieru-Păunescu), dar stârnesc foc și pară printre apărătorii infatigabili ai independenței Moldovei, pe care, din cauza ignoranței lor insurmontabile, o confundă cu discrepanțele de ordin cultural între cele două țări.

Avalanșa de declarații unioniste, prezentate ca expresie a voinței unei serii de sate, a determinat reacția ușor de prevăzut (și de programat ca sursă interminabilă de tensiuni interne), manifestată prin lansarea altui șir de contra-declarații din partea satelor conduse de adepții stângii antiunioniste. Astfel, cele două curente antagoniste se alimentează reciproc, își determină prin contrast rațiunea de a fi, fără a se mai trudi să manifeste o capacitate mai profundă de analiză, să arate proiecte de dezvoltare strategică viabile sau viziuni de ansamblu demne de a fi încadrate în zona unor exerciții intelectuale valabile.

Dacă odată cu slăbirea regimului comunist și apoi prăbușirea URSS unionismul a reprezentat o stare de spirit sinceră și firească pentru o generație de entuziaști, care nu avea de unde să știe ce sfori se trag în culisele marilor centre de putere, astăzi numai cine nu vrea, nu știe că stimularea acestui curent de opinie nu are nimic în comun cu interesele neamului românesc. De această dată trăgătorii de sfori se văd cu ochiul liber: sunt tocmai cei care utilizează imperialismul american contra restabilirii echilibrului și în definitiv unității continentale a Eurasiei. Adică cei care poartă un război total contra Rusiei ca singură țară din zona noastră, care încă nu e îngenuncheată definitiv de către învingătorii în Războiul Rece. Iar Ucraina, Georgia, iar în cazul nostru – România nu reprezintă decât niște pioni geopolitici pe ”tabla de șah”, croită de unii ca Zbigniew Brzezinski. Logica acestor artizani ai imperialismului american nu este de a reda libertatea popoarelor altă dată captive ale URSS, ci de a le utiliza în orb, folosind vechile răni istorice, în scopul destabilizării regiunii și provocării unor conflicte armate locale, care să înlănțuie Rusia cu niște focare de tensiuni permanente. ”Tactica anaconda” de încercuire a Rusiei cu zone fierbinți sau cu state ostile acesteia este bine cunoscută oricărui observator cât de cât informat al realităților internaționale din ultimele decenii.  În acest sens, România și Republica Moldova nu fac excepție de la regula generală.

Iar saltimbancii ce-și umflă piepturile cu elan patriotic, indiferent de faptul dacă sunt de la București sau de la Chișinău, sunt doar niște jalnici ”idioți utili” sau ”condrumeți ai revoluției” (Lenin), respectivii idioți sau tovarăși de drum servind o cauză ostilă idealurilor pe care le proclamă. Tocmai aici e capcana. Hărțile mentale prea înguste, lipsa de viziune geopolitică, dar și de înțelegere profundă a sensurilor istoriei (nu doar a factologiei acesteia) împing consumatorul de mituri național-patriotice românești în cursa unor retorici ”centenariste”, extrem de confortabile psihologic, dar atât de contraproductive politic.

Ca trăsătură cvasigenerală a patriotului local, mândru de propria înflăcărare până la incendierea dreptei judecăți, remarcăm măcar în treacăt ateismul asumat, anticlericalismul sforăitor, înstrăinarea plină de îmbățoșare de Biserica Ortodoxă ca semn sigur al nulității intelectuale a acestuia. Ba ici, ba colo țâșnește din bulboana mediocrității iremediabile câte un profesoraș de istorie sau alt intelectual de mucava, perorând vajnic banalități însușite sumar din istoriografia ceaușistă și din versiunea cenzurată a literaturii române. Vorba lui Eminescu: ”Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!/Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii”… Iar marea belea e că inșii respectivi, așa caricaturali cum sunt, de la Ghimpu și până la Băsescu, chiar au neobrăzarea să se pretindă vrednici de marii înaintași. Anume astfel de pocitanii intelectuale și morale au ajuns un fel de sectari, un anume soi de fundamentaliști, asemeni fanaticilor din sectele milenariste și alții de aceeași teapă, care tot anunță pe mică pe ceas sfârșitul lumii și a Doua Sosire.

Dar nu care cumva să se creadă că tabăra adversă celor descriși mai sus ar fi plină de oameni vrednici, demni de toată prețuirea și respectul. Din nefericire, și aici domnește superficialitatea, confuzia de planuri, lipsa de cultură generală însușită în mod temeinic și înțelegerea profundă a realităților geopolitice, istorice și culturale ce determină apariția curentului de opinie, ale cărui antipod se consideră aceștia. Mediul celor mai activi adversari ai unioniștilor de azi își trage originea ideologică de la istoriografia sovietică, potrivit căreia Rusia țaristă și ulterior URSS s-a ocupat de-a lungul istoriei de eliberarea popoarelor, nu de cotropirea lor în scopul lărgirii propriilor frontiere, așa cum e caracteristic tuturor imperiilor fără excepție. Iar în cazul Basarabiei, eliberarea respectivă s-a abătut peste noi de câteva ori succesiv, în 1812 și, respectiv, în 1940.  De aici și scoaterea de la naftalină a diverselor personaje nule sub aspect științific, (re)devenite peste noapte somități demne de pus în prezidiu și decorate cu distincții de stat. Cohorta respectivă are drept trăsătură definitorie debusolarea identitară ca efect al aculturației, adică al preluării de către populația autohtonă a tiparelor de gândire, culturale și lingvistice ale poporului dominant în URSS și, anterior, în Imperiul Rus. Fenomenul asimilării etno-culturale a produs așa-zisa școală a ”moldovenismului”, prezentat ca o replică asimetrică fenomenului cultural și etno-lingvistic românesc. Anume așa se explică ostilitatea maladivă față de tot ce e românesc,  perceperea României drept ”dușman extern”, drept întruchipare a ”răului absolut” în istorie și, în mod simetric și obligatoriu, perceperea Rusiei drept protector în fața inamicului imaginar. Adică, în Republica Moldova este de neconceput ca un purtător al virusului românofobiei să nu fie concomitent și rusofil. Și viceversa, orice românofil este în mod obligatoriu rusofob. Tocmai această ruptură în mentalul colectiv servește drept instrument de manipulare pentru strategii de dincolo de ocean. Nimic nou, aceeași tactică a tuturor imperiilor: desparte și stăpânește.

Bine, bine, s-ar putea întreba cititorul, și atunci care dintre cele două tabere beligerante are dreptate? Răspund: nici una, nici alta. Adevărul e că doar depășirea acestor clișee de gândire ne poate scoate din capcana unor jocuri inspirate dinafară, care țintesc repetarea scenariului georgian și ucrainean în Republica Moldova: ostilități militare, victime omenești, divizări teritoriale definitive care face indispensabilă prezența americanilor ca singur garant în fața zisului ”pericol rusesc”. Altfel zis, apărarea independenței statale a Republicii Moldova, evitarea unor conflicte interne și a unei destrămări teritoriale definitive presupune abandonarea calapoadelor ideologice sovietice, depășirea complexelor identitare, acceptarea realității când o singură limbă, în virtutea istoriei noastre dificile și a unui specific al mentalului colectiv, poartă două denumiri, care nu se exclud, ci se completează reciproc.

Desigur, astfel de abordări sunt mai greu de acceptat. Ele determină abandonarea confortului psihologic pentru ambele unghiuri de vedere și reconsiderarea paradigmei de interpretare a realităților de la noi. Lucrurile se mai complică și prin faptul că ambele nișe de interpretare a realității sunt apanajul unor discursuri politice antagoniste, aducătoare de dividende electorale deopotrivă ambelor tabere beligerante. Iar într-o democrație de masă politicienii, de regulă, sunt captivii simpatiilor și percepțiilor electoratului. Sarcina acestora nu e să practice o pedagogie națională aducătoare de consens național și stabilitate internă, ci tocmai să exploateze diviziunile existente în scopuri strict pragmatice.

Vom reveni.

Iurie Roșca

Sursa: http://flux.md

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Este activată moderarea comentariilor. Comentariul dvs. poate lua ceva timp să apară.