Iurie Roşca: Trebuie să ne asumăm eşecurile Republicii Moldova

Interviu cu Iurie Roşca, fost deputat şi ex-preşedinte al Frontului Popular din Moldova, devenit ulterior Partidul Popular Creştin Democrat

- Domnule Iurie Roşca, peste câteva zile se împlinesc exact 20 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cunoaştem bine ce reprezintă astăzi Republica Moldova. La un astfel de stat, la o asemenea situaţie v-aţi gândit acum 20 de ani, când se producea acest mare eveniment care genera atâtea speranţe şi proiecte de viitor?

Primul efort al nostru a fost de redobândire a propriei identităţi

- Mai întâi aş vrea să spun că independenţa a fost pentru noi, cei din fosta RSS Moldovenească, produsul unei mişcări de mai mulţi ani de zile. Am prins oportunitatea creată de Perestroika, de relaxare a regimului totalitar de atunci şi am început să căutăm a ne organiza. Sigur că primul efort a fost de căpătare a propriei identităţi, studierea istoriei, apelul la cultură. Cei care erau liderii de opinie erau oamenii de cultură, scriitorii, în primul rând, ca Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Vasile Vatamanu, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi alţii, care scriau în Literatura şi Arta sau vorbeau la forurile Uniunii Scriitorilor. Eu am lucrat iniţial la televiziune, după aceea la un ziar de literatură. Încercam să practicăm câteva libertăţi dintr-odată. Acum, cu experienţa de azi, îmi dau seama că era vorba de intenţia de a practica libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi, ceva mai târziu, libertatea de asociere în organizaţii politice. În felul acesta, rusificarea care se producea atunci a însemnat un factor de presiune care a determinat resuscitarea identităţii naţionale, cererea de a recăpăta dreptul de a ne vorbi limba în spaţiul public, în instituţiile de stat şi revenirea la grafia latină. Sub acest imperativ s-a cristalizat un nucleu de oameni care, după aceea, s-a transformat în ceea ce s-a numit Marea Adunare Naţională din data de 27 august 1989, punctul culminant al acelei perioade care începuse undeva la începutul anului 1988. Astfel, deja fusese depăşită faza de scris la gazetă, vorbit la televizor atât cât se permitea, a adunărilor în spaţii închise.

Începând cu 1988, a avut loc prima demonstraţie, provocată de studenţii de la filologie, în replică la tezele din noiembrie ale Comitetului Central al RSS Moldoveneşti. Meritul le aparţine unor tineri care erau în anul întâi, Sorin Bucătaru, Lucian Băleanu, Veaceslav Ceremuş şi alţii, pe care i-am cunoscut în vâltoarea acelor evenimente. Sigur că alegerile din anul 1989 au contat foarte mult pentru noi. Acestea au fost anunţate la sfârşitul anului 1988, iar în 1989 s-a încheiat prima campanie electorală liberă, mai mult sau mai puţin: se forma pentru prima dată Congresul deputaţilor din URSS aleşi pe circumscripţii, pe bază de alternativă. Şi noi, ca tineri militanţi politici, ne-am angajat în promovarea personalităţilor marcante de atunci, scriitorii, în primul rând, care au ajuns să ocupe cam jumătate din delegaţia Moldovei în Congresul deputaţilor din URSS. Alături de ei erau şi cei care reprezentau nomenclatura de partid. Prin definiţie, conducătorii statului şi ai partidului au ajuns şi ei deputaţi acolo.

Recunoaşterea de către Rusia a suveranităţii Ţărilor Baltice a însemnat un factor decisiv pentru mişcările de emancipare naţională din fosta URSS

Toate mitingurile, cenaclurile, demonstraţiile erau axate pe recuperarea istoriei, pe dreptul de a ne cunoaşte cultura şi de a ne vorbi limba. Şi, desigur, vizau pactul Ribbentrop-Molotov şi alte evenimente care ne-au marcat trecutul. Când a venit momentul, extrem de important, al alegerilor libere din iarna-primăvara anului 1990 – pe circumscripţii, fiind mai multe candidaturi în fiecare circumscripţie – eu am candidat la Străşeni atunci şi am pierdut în turul doi, la scrutin fiind înregistraţi nouă candidaţi. S-a format primul Parlament şi, bineînţeles, imperativul zilei era suveranitatea, acest lucru însemnând o primă treaptă de obţinere a independenţei, care, de fapt, însemna următorul lucru: legislaţia sovietică este valabilă pe teritoriul RSS Moldoveneşti în măsura în care este ratificată de Parlament. Deci, era un fel de model confederativ deja, pe care l-a obţinut Parlamentul de atunci. Mulţi politologi şi istorici numesc acea perioadă „parada suveranităţilor”, poate cu un pic de ironie, dar totuşi a fost un lucru foarte important. Elţin devenise preşedintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruseşti, intrase în contradicţie cu Gorbaciov, se aliase cu liderii din Ţările Baltice şi proclamarea suveranităţii de către Federaţia Rusă a însemnat un factor extrem de important pentru mişcările de emancipare naţională şi pentru recăpătarea propriilor identităţi statale, care s-au produs odată cu acest puci straniu pe care istoricii continuă să-l comenteze.

Pe 19 august 1990, eram la sediul nostru de partid, de pe strada Nicolae Iorga, 5, sediu în care am intrat în luna februarie 1990. Cineva m-a sunat şi mi-a spus să conectez televizorul pentru că se întâmplă ceva la Moscova. Am pornit televizorul şi am văzut că pe canalul moscovit se transmitea un concert, din câte îmi amintesc era vorba de spectacolul „Lacul Lebedelor”. Imediat după aceea, a apărut echipa de pucişti, în frunte cu Ianaev.

A fost un moment extraordinar pentru că lumea nu a fost anunţată să se organizeze. Au alergat oameni din toate colţurile Republicii Moldova, am luat sub protecţie Televiziunea, Radioul, Casa Guvernului, Parlamentul şi Telegraful (actualul Moldtelecom), în aşteptarea că, în fiecare moment, s-ar putea să se intervină militar pentru a suprima Parlamentul şi noile instituţii de stat, constituite după alegerile din primăvara anului 1990. Aici vreau să aduc laude conducătorilor de atunci. Snegur devenise preşedinte al Republicii Moldova din toamna lui 90. A avut şi ezitări, şi poticniri, dar are şi merite incontestabile. El a condus sesiunea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti în perioada 29-31 august 1989, când a fost adoptată Legea cu privire la limba de stat şi revenirea la grafia latină, după aceea a fost reales în funcţia de preşedinte al Parlamentului, iar în toamna anului 1990 a fost ales de către Parlament pentru prima dată preşedinte al Republicii Moldova. Profesorul Moşanu l-a succedat în funcţia de preşedinte al Legislativului. Ei erau expresia noastră, în măsura în care erau receptivi, pentru că nu întotdeauna erau suficient de receptivi, după aşteptările noastre, ale celor care reprezentam mişcarea naţională, protestatară, Frontul Popular.

Şi totuşi, către sfârşitul anului 1990, Gorbaciov şi echipa au făcut un efort disperat să păstreze Uniunea Sovietică şi au organizat un Referendum pansovietic în acest sens. Valentin Mândâcanu, să-i dea Dumnezeu sănătate, lingvistul, omul de cultură şi colegul nostru de partid, ironiza, după aceea mulţi ani la rând acel slogan lansat de Gorbaciov, care suna astfel: „obnovlionnâi soiuz, obnovlionnaia partia” (trad. – o uniune restructurată, un partid restructurat). Adică referendumul respectiv trebuia să menţină intactă Uniunea Sovietică sub aspect teritorial, să menţină intactă dominaţia partidului unic în imperiul sovietic şi să producă nişte schimbări de faţadă în administraţia de atunci a puterii sovietice. Însă calculul a fost greşit, în măsura în care cunoaştem noi. Poate există şi interpretări mai oculte, factorul extern ş.a., pe care noi le cunoaştem cu aproximaţie, cert este că, odată relaxând instrumentele de reprimare (e ca şi cum ai încerca să deschizi o şampanie, după care să încerci să pui dopul la loc), mişcarea s-a declanşat extraordinar pentru că şi Ţările Baltice, şi noi, şi georgienii, şi ucrainenii păstram, cu mici excepţii reprezentate de anumite grupuri radicale, ceea ce astăzi s-ar numi political correctly. Adică toată lumea făcea trimitere la sursă. Pentru a putea scrie la gazetă, de regulă, se făcea trimitere la Vladimir Ilici Lenin, pentru că puteam să-l criticăm pe Stalin, nu şi pe Lenin, deci un fel de reeditare a dezgheţului hruşciovist şi, bineînţeles, la liderul acelei mişcări, Perestroika, şeful statului şi al partidului, Mihail Gorbaciov. Toată lumea făcea trimitere la cuvântările lui. Acesta intrase în conflict cu nomenclatura veche de partid din regiunile Rusiei şi din republicile unionale. Rămâneau ceva mai în urmă republicile asiatice, unde s-au produs mai multe măceluri teribile în acea perioadă pe motive etnice, reprimate foarte dur de regimul de atunci.

„Deşteptarea” şi „Glasul” – primele ziare, tipărite în clandestinitate

La noi, toată lumea se ocupa de câteva priorităţi: petele albe în istorie, aspectele culturale, lingvistice şi identitare, redescoperirea clasicilor, ieşirea în scenă a scriitorilor tribuni, printre ei cel mai important fiind poate Dumitru Matcovschi, care este deseori marginalizat pe nedrept în toată această galerie de personalităţi, fiecare cu meritele şi scăderile lui.

Bineînţeles, un rol important l-au avut conexiunile cu prietenii noştri din Ţările Baltice. Eu am avut avantajul să particip la aceste activităţi conspirative, ca să spun aşa. Prima publicaţie periodică ilegală, clandestină, s-a numit „Deşteptarea”. Am scos trei numere. A urmat „Glasul”, care a fost o publicaţie periodică deja legală, pe care a condus-o Leonida Lari, iar pentru a-i da mai multă notorietate, Ion Druţă a fost un fel de preşedinte de onoare al colegiului de redacţie. Leonida a făcut acest ziar la Riga. A fost transportat cu maşină. Am participat la descărcarea lui. Însă „Deşteptarea” a fost făcută în clandestinitate la Vilnius, cel care a organizat această operaţiune fiind un basarabean de-al nostru, Victor Balmuş, nepotul istoricului literar Pavel Balmuş, un băiat de vârsta mea, căsătorit cu o lituaniană. Victor mi-a făcut legătura cu cei mai importanţi lideri ai mişcării populare de acolo, iar cel care s-a ocupat de tipărirea acestor ziare se numeşte Piatras Vaitekunas, care a devenit ulterior ministru de Externe al Lituaniei.

Duceam macheta cu ziarul cu avionul, iar înapoi veneam cu maşina prin Bielorusia – 100 şi ceva de kilometri. Ţin minte că am participat la primul congres al Sajudis-ului lituanian, în toamna anului 1988. Eram în trei: artistul şi regizorul Mihai Fusu, Mihai Ghimpu şi eu. Am văzut această extraordinară reuniune şi am învăţat foarte multe idei politice, pentru că balticii erau mult mai bine organizaţi datorită relaţiilor strânse cu diaspora din SUA şi ţările europene.

Cei care ne-au sprijinit enorm au fost trei posturi de radio internaţionale, în primul rând postul Europa Liberă şi aici trebuie să-l pomenim pe Vladimir Socor, pe care prima dată l-am cunoscut radiofonic şi l-am văzut personal mult mai târziu, care îmi lua interviuri, practic, în fiecare seară. Mai era „Vocea Americii”, unde lucra Nicolae Dima şi alţi ziarişti importanţi, şi postul de radio „BBC”, care suna mai rar, dar totuşi menţinea o legătură destul de strânsă cu noi.

- De ce totuşi Republica Moldova nu a reuşit să ţină pasul cu Ţările Baltice, de exemplu? Eram oare noi mai dezorganizaţi, mai incompetenţi?

„Mulţi ani de zile am aşteptat şi am sperat că unirea cu România se va produce”

- Mişcarea politică care s-a numit Frontul Popular din Moldova şi cu numele acesta a fost asociat tot ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă, a fost extrem de bine organizată, la fel ca şi colegii noştri din Ţările Baltice, Armenia, Georgia. Însă noi, spre deosebire de ei, aveam o problemă: pentru ei revenirea la starea de normalitate însemna proclamarea independenţei, adică reconstituirea statelor de până la ocupaţia sovietică din 1940, repunerea în vigoarea a constituţiilor de atunci. Însă Republica Moldova avea o problemă care, abia după aceea am înţeles că era de ordin geopolitic şi care zguduie până acum spaţiul public: cea de ordin identitar şi teritorial – care este staţia terminus pentru Republica Moldova, unirea cu România, declararea independenţei? Este o chestiune foarte presantă pentru noi. Mulţi ani de zile am aşteptat şi am sperat că unirea cu România se va produce.

Îmi amintesc cum unul dintre foarte bunii mei prieteni, cu care mi-a făcut cunoştinţă Mihai Ghimpu în toamna anului 1988, în august, la Leningrad, Dumitru Moldovanu, care, ulterior, a fost asasinat, pe data de 2 noiembrie 1990, pentru că avea un tricolor în piept, a produs primele insigne. Pe una era tricolorul şi scria FPM şi pe alta era conturul Basarabiei, al Nordului Bucovinei şi al Basarabiei de Sud, iar sloganul era „la mai munţi şi la mai mare”. Era un joc de cuvinte extraordinar, toată lumea umbla cu aceste insigne în piept în acea perioadă. De la prietenii noştri de la Vilnius am învăţat să facem primele abţibilduri pe care băieţii şi domnişoarele şi le lipeau pe cămăşi, pe haine. Unul dintre ele reprezenta un tricolor, iar celălalt – tricolorul pe care era imprimată sârma ghimpată pe care scria 1939-1940.

Sigur că în toată această perioadă de pregătire a opiniei publice, de declanşare a energiilor de aspiraţii spre libertate a avut o importanţă enormă tot ce a însemnat foile volante, tipăriturile clandestine, pentru că, înainte de „Glasul” şi „Deşteptarea”, au existat sute de foi volante pe care noi le tipăream cu greu. Se publicau poeziile lui Eminescu, Mateevici, am publicat şi o foaie volantă cu Actul Unirii de la 1918, iar pe verso – notele ultimative ale Guvernului sovietic către Guvernul României din iunie 1940. Textele acestor documente le-am tradus noi, întrucât le aveam în ruseşte şi au fost aduse de la Moscova de Alexandru Corduneanu, vechiul meu prieten şi coleg, care era un poet remarcabil şi era prezent la toate cenaclurile literare.

Frontul Popular – prima organizaţie politică democratică a Republicii Moldova

Sigur că această extraordinară perioadă, care acum este puţin romanţată, întotdeauna suntem predispuşi să vedem momentele de entuziasm, de vârf, însă această perioadă a fost, totodată, însoţită de foarte multe neplăceri pentru noi. Eu am avut onoarea să fac parte din grupul de iniţiativă al Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, erau vreo 25 de oameni acolo. M-am remarcat cu câteva articole publicate în Literatura şi Arta, începând cu anul 1985, dar, în special, datorită activităţii mele la televiziune şi protestelor pe care le făceam acolo împotriva cenzurii. Am publicat câte ceva şi în revista Orizontul. În acest fel, am ieşit în evidenţă. Dintre jurnalişti s-a mai remarcat şi Vasile Năstase, Virgil Zagaevschi, Ala Mândâcanu. I-am enumerat aici pe cei mai tineri, pentru că restul erau scriitori destul de cunoscuţi în acea perioadă. Acel grup de iniţiativă a coagulat, de fapt, ceea ce reprezentau mişcarea cenaclistă, mitingurile într-o structură politică, devenită ulterior Frontul Popular din Moldova. De aceea, îmi aduc aminte de una dintre lozincile din 27 august 1991, adusă de cineva din teritoriu, pe care scria: „Independenţa Republicii Moldova, rodul activităţii FPM”.

Sigur că a fost şi un concurs de împrejurări de ordin geopolitic, însă acest concurs de împrejurări a avut un happy end pentru republicile unionale de atunci, însă când a fost pregătită toată această acţiune de declarare a independenţei, nimeni nu ştia ce se va întâmpla a doua zi. Faptul că a fost respins referendumul unional pe teritoriul Republicii Moldova a fost o chestiune excepţională pentru tot spaţiul sovietic. Atunci, preşedintele Snegur, în mod solidar cu Parlamentul, care a votat prin majoritate, a respins referendumul iniţiat de conducerea Uniunii Sovietice.

- Dar proclamarea Independenţei Republicii Moldova s-a făcut totuşi cu mare întârziere, dacă comparăm cu alte state, în special cu Lituania.

- Într-adevăr, a existat o scurtă ezitare a conducerii de atunci. Poate una explicabilă, pentru că fiecare om are frică de moarte, fiecare om se teme să-şi piardă libertatea, se gândeşte la copii ş.a.m.d., iar oamenii de stat sunt uneori poate prea concentraţi asupra propriilor riscuri, în loc să fie concentraţi asupra problemelor de ordin general, naţional. Când s-a declanşat puciul de la Moscova, Snegur era plecat în vacanţă la mare şi atunci justificarea conducerii Parlamentului a fost să aşteptăm întoarcerea lui Snegur din vacanţă. Am organizat oamenii să apere instituţiile de stat, Televiziunea şi Radioul, iar eu, împreună cu Valeriu Matei, încercam să pătrundem în studiourile televiziunii şi radioului. N-am mai reuşit, însă ne-au imprimat afară. Atunci era Valeriu Saharneanu şi alţii la „Mesagerul” şi astfel interviurile noastre au apărut, iar apelurile noastre la solidaritate şi curaj au fost transmise.

De fapt, Moldova s-a remarcat prin multe alte acţiuni care cred că dau mai multă onorabilitate oamenilor politici şi de stat de atunci şi mişcării protestatare, decât ziua de 27 august în sine. În primul rând, pentru faptul că, la 7 noiembrie 1989, singura republică sovietică unde protestatarii au blocat parada militară am fost noi. Nicăieri în fostul spaţiu sovietic aşa ceva nu s-a produs. Republica Moldova s-a remarcat prin cele mai numeroase şi mai ample acţiuni de protest din tot imperiul sovietic, începând cu toamna-iarna anilor 1988-1989. A urmat primăvara lui ’89, care a fost o perioadă extrem de importantă, a fost vârful acelor mişcări protestatare. Unul dintre liderii acestei mişcări a fost atunci regretatul Grigore Vârtosu, care a murit în timpul războiului de la Nistru, împuşcat în spate, la Tighina. Grigore a condus acea demonstraţie, s-a urcat pe tribuna lui Lenin din centrul Chişinăului şi încuraja mulţimea. După aceea, în faţa Comitetului Central, s-a urcat pe un stâlp, pentru că era atât de multă lume, încât ocupasem toată Piaţa Victoriei de atunci, actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale, plus tot spaţiul dintre actualul Parlament şi Preşedinţie. Cineva din Comitetul Central soma în ruseşte mulţimea să se împrăştie, ameninţându-i că, în caz contrar, va fi aplicată forţa. Atunci Grigore, fiind un om foarte sprinten şi viguros, a urcat pe un stâlp, a scos briceagul din buzunar şi a încercat să taie firele ca să oprească sunetul acelor megafoane care s-au declanşat şi intimidau mulţimea.

În acea noapte de 12 spre 13 martie au fost arestaţi 9 sau chiar 12 băieţi, care au fost cei mai activi în cadrul acelei demonstraţii. Imediat după asta, câţiva elevi de la actualul liceu „Gheorghe Asachi”, fosta şcoală nr. 1, şi studenţii de la Filologie, erau aproximativ 10 tineri, au declarat greva foamei, cerând eliberarea din închisoare a deţinuţilor politici. Această grevă a foamei ne îngrijora, pentru că era vorba de nişte adolescenţi care erau istoviţi, şi am început să studiem partea legală pentru a vedea ce putem face pentru a-i elibera pe cei arestaţi. Atunci exista posibilitatea ca un deputat al Sovietului Suprem al RSSM să garanteze pentru cineva, adică să fie judecat în libertate. Am căutat listele acestor deputaţi şi am găsit o serie de oameni absolut necunoscuţi care au garantat pentru acei oameni pentru a fi eliberaţi. Ar fi interesant să fie reconstituite numele acelor persoane, datorită cărora deţinuţii politici au fost eliberaţi, judecaţi în libertate şi achitaţi până la urmă.

Dacă nu mă înşală memoria, pe 4 iunie 1989, i-am scos din închisoare. Am fost acolo împreună cu Mihai Ghimpu, ceilalţi nu-mi amintesc cine erau, dar ştiu că am intrat în puşcărie şi ne-am întâlnit cu şeful închisorii, care era vorbitor de rusă şi se uita la noi ca la nişte potenţiali „clienţi”. Iar la despărţire şeful puşcăriei mi-a spus cam ceva de felul acesta: „până la următoarea întâlnire”.

Îmi face plăcere să-i numesc pe cei care i-au apărat în instanţă pe acei deţinuţi politici, iar printre avocaţii care s-au remarcat a fost Gheorghe Amihalachioaie, actualul preşedinte al Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova. Desigur, un factor determinant pentru eliberarea acestor oameni l-a avut, fără îndoială, presiunea străzii.

Forţa străzii era într-atât de puternică, încât regimul a început să cedeze

Deja forţa străzii era într-atât de puternică, încât regimul a început să cedeze, pas cu pas. Cel mai important ştab comunist pe care ni l-a trimis Gorbaciov pentru a ne reduce la tăcere a fost Victor Ilici Smirnov şi, cum era pe vremea imperiului sovietic, numărul doi era mai important decât numărul unu în ierarhia de partid în republicile unionale. Acesta a avut imprudenţa să meargă la Institutul Pedagogic şi la Institutul Agricol şi a ţinut câteva discursuri care au fost publicate în Moldova Socialistă şi Sovetskaia Moldavia şi ne numea pe noi progenituri de culaci, burghezi şi tot felul de etichete care au declanşat şi mai tare spiritul protestatar şi de revoltă.

Cu cât mai mare era presiunea, cu atât mai mare era entuziasmul, revolta şi setea de libertate

Aşa s-a întâmplat că cei de la Comitetul Central, încercând să facă faţă noilor realităţi, ne ameninţau de la tribunele oficiale cu puşcăria sau prin intermediul structurilor KGB, iar cu cât mai mare era presiunea, cu atât mai mare era entuziasmul, revolta şi setea de libertate a oamenilor. De aceea, atunci când a venit momentul creării noului Parlament, starea de entuziasm şi de mobilizare era generală. Noi aveam în spate o campanie electorală, ştiam ce înseamnă foi volante, ce înseamnă comunicare, cum să adunăm oamenii la casele de cultură prin sate etc. În felul acesta, am obţinut un rezultat destul de bun, deşi trebuie să recunoaştem că Frontul Popular de atunci nu avea nici jumătate de mandate, avea ceva mai mult de o treime. Însă mulţi oameni care au intrat pe circumscripţii uninominale s-au asociat grupului parlamentar al Frontului şi, practic, prin intermediul elitelor intelectuale, care dominau dezbaterile parlamentare, s-a reuşit să se încline balanţa, cel puţin în prima perioadă a activităţii Parlamentului, până la războiul din 1992, în favoarea opţiunii democratice, pronaţionale şi fiecare gest era absolut extraordinar. Este vorba de adoptarea Tricolorului, a Declaraţiei de Suverani- tate ş.a.

Recunoaşterea independenţei Lituaniei, un act care ne onorează

A mai fost făcut un lucru extrem de important – recunoaşterea independenţei Lituaniei. Şi eu sunt foarte bucuros de faptul că oamenii politici lituanieni, care se succed la guvernare timp de 20 de ani, nu uită acest fapt. De fiecare dată când un reprezentant de vârf al conducerii acestei ţări se află într-o vizită oficială în Republica Moldova, pomeneşte cu mult respect contribuţia Parlamentului de atunci în recunoaşterea independenţei Lituaniei. Să nu uităm că Lituania a ieşit oficial din imperiul sovietic la 11 martie 1990. Dacă formal-juridic, pe plan internaţional, Lituania a fost recunoscută întâi de Islanda, care era un fel de satelit geopolitic al SUA şi era prima entitate statală care făcea acest lucru, în mod cronologic, prima care a recunoscut independenţa Lituaniei, înainte de a-şi declara propria independenţă, a fost Republica Moldova. Este un lucru care onorează ţara noastră.

- Aţi pomenit mai multe nume de oameni cu care ulterior aţi intrat în contradicţie, iar unii dintre ei v-au devenit chiar oponenţi politici…

- Eu, în mod deliberat şi cu multă recunoştinţă, menţionez numele celor cu care ulterior am intrat deseori în conflict. Cam aşa s-a întâmplat peste tot. Să nu credeţi că noi, românii, suntem mai dispersaţi decât alţii. Unii spun din naivitate: „uite cât de solidari sunt balticii”, „uite cât de solidari sunt georgienii” etc. Nu este adevărat. Vă spun acest lucru ca o persoană care a fost de foarte multe ori în capitalele Lituaniei, Letoniei, Estoniei, am fost în Georgia de foarte multe ori, inclusiv în ultima perioadă. Peste tot oamenii politici care au declanşat mişcările de eliberare naţională, au obţinut independenţa şi au avut un rol istoric excepţional au intrat în contradicţie unii cu alţii. S-au scindat, au creat o grămadă de partide. Că e bine, că e rău, e altceva. Cert este că, în perioada iniţială, din 1988, când s-a organizat Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării şi până prin 1992, a existat o pleiadă de personalităţi de excepţie, care au avut un rol fundamental în tot ce s-a produs pentru renaşterea spirituală, alături de nume extrem de cunoscute, ale scriitorilor pe care i-am menţionat. Au fost foarte mulţi deputaţi care au avut un rol excepţional în promovarea unor iniţiative a Parlamentului de atunci. Au fost foarte mulţi oameni în grupul nostru de iniţiativă care astăzi sunt umbriţi, adică nu mai sunt aşa de prezenţi în viaţa publică, cum ar fi, de pildă Sergiu Burcă, care a fost şeful meu la Muzeul de Literatură. Sergiu Burcă era şef al Secţiei Literatură clasică, eu eram colaborator ştiinţific superior, iar Vlad Cubreacov, care a venit un an mai târziu, a devenit colaborator ştiinţific inferior.

Biroul nostru aparţinea, de fapt, Lidiei Istrati, Dumnezeu să o odihnească, care l-a succedat pe Vladimir Beşleagă în funcţia de director al muzeului. Lidia Istrati a cedat propriul cabinet de director, un birou destul de mare la Muzeul de Literatură, şi propriul telefon, al cărui număr figura în foile noastre volante şi în ziarul „Deşteptarea”, pentru a putea comunica cu oamenii din teritoriu, şi s-a retras într-un cabinet de vreo doi metri pătraţi, unde abia de încăpea o masă.

Faptul că Lidia Istrati ne-a pus nouă la dispoziţie biroul şi telefonul său a avut o importanţă extraordinară pentru buna organizare a noastră, pentru organizarea mitingurilor, pentru convocarea şedinţelor noastre de partid etc. Am fost întotdeauna apăraţi de ea şi atunci când cineva din Uniunea Scriitorilor avea anumite îndoieli în privinţa noastră şi intenţionau să ne scoată de la muzeu, Lidia Istrati, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi ne-au protejat de fiecare dată. Eram sub protecţia lor. Nimeni nu pătrundea acolo, nici KGB-ul, nici Comitetul Central…

Prima vizită la KGB

Ar mai fi de pomenit aici şi alţii care n-aş vrea să fie uitaţi. De exemplu, evreul Alexandru Brodschi, poet şi traducător extraordinar din opera lui Eminescu, care a fost de la început membru în grupul nostru de iniţiativă şi avea nişte discursuri incendiare la forurile Uniunii Scriitorilor şi, ulterior, la cenaclurile noastre. Îmi amintesc de prima mea vizită la KGB. Majoritatea acestor mitinguri le moderam eu şi puneam pază la intrarea pe scenă pentru că veneau tot felul de provocatori, care încercau să dea o turnură violentă acelor acţiuni. Astfel, la unul dintre mitingurile noastre la Teatrul de Vară, s-a apropiat de mine Alexandru Brodschi, care a obţinut nu ştiu de unde stenogramele unei şedinţe a Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM, şi m-a rugat să-i dau cuvântul. S-a urcat la tribună şi a citat fragmente din această stenogramă, ceea ce a produs o revoltă extraordinară, un şoc în mulţime, urmate de proteste virulente. Am primit citaţie prin care eram chemat la KGB şi am fost interogat preţ de câteva ore. Sigur că ştiam deja pentru ce, deoarece era pentru prima dată când se dezvăluia un document secret, proaspăt. Nu mai ţin minte cum îl chema pe anchetator, ancheta era în rusă, şi eram întrebat ce ştiu despre Alexandru Brodschi. Am zis că nu ştiu nimic, mi-a cerut să-i ofer cuvântul şi i l-am oferit. Iar Alexandru Brodschi şi-a inventat o altă legendă: chipurile, a venit acasă, a deschis cutia poştală şi a găsit acele documente. Şi astfel sursa a fost acoperită. Eu nici până astăzi nu ştiu cine i-a transmis acest document.

Ceea ce aş vrea să remarc în mod special la acest capitol este că generaţia noastră a avut marele avantaj de a nu fi chinuită fizic de către securiştii care încercau să ne facă „profilaxie”. Erau doar discuţii, erau presiuni psihologice. Şi, de fiecare dată, îmi permiteam să ironizez: „domnule, credeam că o să ne bateţi cu capul de pereţi, o să ne scoateţi unghiile, o să ne schingiuiţi, aşa cum făceaţi cu înaintaşii noştri în acest sediu. Dar să discutăm despre Perestroika, despre Lenin, despre Eminescu, despre mitingurile noastre o putem face cât doriţi dumneavoastră”. Ni se promiteau ani grei de puşcărie, însă pentru noi nu mai conta. Eram atât de viguroşi ca mişcare protestară, încât dacă ne supăram, puteam să-i luăm şi pe ei cu asalt.

Deci, ei erau timoraţi în faţa noastră, nu noi în faţa lor. Acesta este marele avantaj al „Generaţiei Perestroika”. Şi, de aceea, nici nu trebuie să exagerăm, pentru că acum se exagerează cam mult, fiecare încearcă să-şi mitizeze trecutul, să-şi romanţeze biografia, să-şi tragă plapuma istoriei asupra propriului nume. Eu vreau să vă spun că ceea ce am făcut noi a fost un gest de curaj personal şi colectiv, dar totuşi într-o altă perioadă istorică. Repet: noi nu am fost torturaţi, nu am fost închişi în puşcării. Scurtele reţineri la miliţia de atunci sau scurta detenţie pe care au avut-o băieţii arestaţi la 12 martie 1989 nu pot fi comparate cu ce li s-a întâmplat multe decenii la rând basarabenilor care au luptat pentru libertate. Eu întotdeauna caut să mă raportez la oameni ca Ion Moraru, Dumitru Crihan, Victor Zâmbrea şi atâţia alţii pe care i-am cunoscut. Pentru că, pe lângă Frontul Popular, noi am avut mulţi ani de zile relaţii foarte strânse cu foştii deţinuţi politici. Ei au fost învăţătorii noştri. Dintre ei cei mai de frunte a rămas Ion Moraru, ceilalţi nu mai sunt în viaţă. Ei ne povesteau prin ce au trecut cât au fost deportaţi, despre viaţa lor din gulagurile sovietice etc. Noi nu am trecut prin nimic din ceea ce au trecut ei. De aceea, să ne proclamăm părinţi fondatori ai Republicii Moldova, eroi care merităm ordine nu este corect.

Cei care merită astăzi ordine sunt, în opinia mea, două categorii: cei care au luptat la Nistru şi s-au remarcat, oamenii care au murit la datorie, fie poliţişti, fie militari, şi după acest război, şi oamenii de cultură care au avut şi au un rol extraordinar de mare.

Nu despre distincţii de stat este vorba. Este vorba de nişte aspiraţii pe care noi le-am materializat cum am putut. Iar dificultăţile pe care le înfruntăm de ani de zile nu se explică doar prin puţinătatea intelectuală şi lipsa de curaj a celor care s-au pomenit, în voia întâmplării sau prin votul popular, în funcţii-cheie. Este şi o problemă de ordin geopolitic enormă. Noi suntem în continuare dezbinaţi, în continuare între Rusia şi Occident, între Rusia şi România, avem Transnistria în spate, avem factorul găgăuz care, slavă Domnului, nu mai este unul separatist, dar, oricum, necesită foarte multă delicateţe în comunicarea cu această regiune autonomă. Mai avem o problemă pe care nu am putut-o rezolva niciodată – Legea Lustraţiei – eliminarea foştilor nomenclaturişti, a ofiţerilor şi agenţilor serviciilor speciale sovietice din instituţiile puterii de stat. Ceea ce au reuşit balticii, polonezii, cehii şi, parţial, românii noi nu am reuşit.

- Care a fost rolul României în proclamarea Independenţei Republicii Moldova…

- Sigur că trebuie să remarcăm şi contribuţia deosebită a prietenilor noştri de la Bucureşti. Revoluţia Română din decembrie 89, aşa cum a fost ea, cu toate interpretările ulterioare, a fost şi una spirituală care a însemnat pentru noi o şansă de a revedea România, de a avea acces la oamenii de cultură, la oamenii politici. Anume ei au avut o influenţă extrem de mare asupra evoluţiilor de la noi. Şi vreau să-l remarc, la modul special, pe poetul Ioan Alexandru, care devenise senator şi era unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Ţărănesc, apropiat al lui Corneliu Coposu, care, de asemenea, a avut un rol important pentru noi. Ioan Alexandru era permanent la Chişinău. Ori de câte ori îl sunam, venea. Fie că era vorba de foruri de partid, fie alte evenimente, vocea lui tuna în versuri şi în cuvântări politice aici, la Chişinău. Ceea ce a adus în spaţiul public din Basarabia Ioan Alexandru şi alte vârfuri ale culturii româneşti şi unele feţe bisericeşti a fost suflul creştin. Este adevărat că în versurile poeţilor tribuni din Republica Moldova totdeauna erau prezente numele Domnului, identitatea noastră religioasă, apelul la tradiţia creştină. Însă ca trăitori creştini adevăraţi, cei mai importanţi pentru noi au fost oamenii de cultură şi ai Bisericii din România. Îmi aduc aminte de un interviu pe care i l-am luat părintelui Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Nicolae Steinhardt. Părintele Mina îmi spunea următorul lucru: „Dar poeţii voştri din Basarabia au înţeles că Eminescu nu este sfânt şi nu trebuie să confunde rolul lui Eminescu cu rolul lui Iisus Hristos? Eminescu este expresia de vârf a culturii şi spiritualităţii româneşti. Dar este om. Nu trebuie să ne rugăm lui Eminescu, ci lui Iisus Hristos.” Iată o situaţie pe care unii poeţi de vârf şi de la Bucureşti, şi de la Chişinău nu au înţeles-o atunci şi poate unii care nu mai sunt printre noi nu au înţeles-o nici până la sfârşitul vieţii. Deci, ierarhizarea corectă a valorilor – asta ne-au învăţat prietenii noştri din România, oameni ai Bisericii, foştii deţinuţi politici, oameni de cultură.

Ne-au învăţat să înţelegem ce simbolizează Hristos în viaţa noastră, ce simbolizează Ştefan cel Mare, Eminescu. Nu poţi confunda planul cultural cu cel religios, deoarece cultura derivă din cult, nu viceversa. Aceste lucruri au fost extrem de importante pentru mine şi generaţia mea. Nu întâmplător şi la Marea Adunare Naţională din 1989, şi la alte întruniri publice importante oamenii veneau şi cu icoane, nu doar cu tricolorul.

Astăzi imaginea substituie realitatea

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră toate aceste lucruri despre care ne-aţi vorbit acum, după mai mult de 20 de ani de la acele evenimente?

- Pentru mine aceste lucruri au reprezentat un moment de vârf. Neîmplinirile sunt explicabile prin factorii geopolitici, iar mai recentele neîmpliniri prin reformatarea spaţiului public. Dacă în anii 1990, 1994, 1998, 2001, 2005 (am enumerat campaniile electorale care s-au succedat până în 2009) conta în primul rând sau într-o măsură foarte mare nu doar factorul administrativ, financiar şi mediatic, dar şi calitatea ta ca politician, capacitatea echipei tale de a argumenta în faţa mulţimilor, începând cu anul 2009 (spunem convenţional 2009 pentru că influenţa televiziunilor a devenit mult mai puternică, spaţiul virtual contează la fel de mult) nu mai contează dacă politicianul sau grupul respectiv este calitativ sau nu, este sau nu corupt, este sau nu patriotic. În fond, astăzi imaginea substituie realitatea. Adică jocul de imagine contează mai mult: nu cum eşti, cu cum pari la televizor. Şi astfel, grupurile oligarhice, care şi-au acumulat surse financiare suficiente, au reuşit să-şi croiască partide, să-şi subordoneze instituţii media, să risipească sume astronomice în campaniile electorale şi să capteze felii importante din electorat prin manipulare şi prin corupere directă, bani sau alte tipuri de ajutoare materiale.

Acestea sunt nişte grimase ale procesului democratic, ale votului universal, care nu permit selecţia elitelor pe calea alegerilor directe, în condiţiile unei sărăcii cvasigeneralizate şi în condiţiile când televiziunile domină spaţiul public. Oricum, aceste experienţe triste şi aceste neîmpliniri de ordin politic, economic, social, identitar sunt privite de noi în mod diferit. Unii se lamentează, alţii iau calea străinătăţii. Însă adevăratele caractere trebuie să-şi asume aceste eşecuri şi distorsiuni şi să înţeleagă că, dacă ceva nu este în regulă în această ţară, trebuie să ne manifestăm fiecare atât cât ne ţine mintea, sufletul şi priceperea pentru a schimba lucrurile în bine. Este un efort colectiv, fiecare îşi aduce contribuţia sa, or, dacă vrem să fie mai bine, trebuie să participăm.