Româna/Русский

Rădăcinile spirituale ale marii Europe eurasiatice

Publicăm mai jos intervenția unuia dintre participanții la reuniunea de comemorare a metafizicianului, filosofului, geopoliticianului și scriitorului francez de origine română Jean Parvulesco, care s-a desfășurat la Câmpulung Muscel (România) la 12 noiembrie, cu ocazia celor șase ani de la trecerea la Domnul a ilustrului gânditor tradiționalist. Autorul, Emmanuel Leroy, este francez și face parte din cercul de elită al eurasianiștilor occidentali.

Care sunt rădăcinile noastre spirituale? Există vreun fir misterios ce reunește locuitorii acestui imens continent, de la Brest la Vladivostok?  Și dacă da, care este acesta?

Consider că timpul care ne este rezervat ne permite doar să survolăm aceste chestiuni ce au fost deja abordate de către mari savanți de un alt calibru decât al meu, însă aș dori cel puțin să fac o clarificare, să sugerez poate o direcție, spre care alte spirite, fără îndoială mai aplicate și mai profunde decât al meu, ar putea să se îndrepte pentru a găsi răspunsuri.

Asupra rădăcinilor noastre religioase celor mai profunde și asupra miturilor fondatoare ale societăților indo-europene, consider că Georges Dumézil, Jean Parvulesco și Mircea Eliade au spus totul și ar fi peste măsură de pretențios, mai ales aici, în țara unde ultimii doi au văzut lumina zilei, să pretinzi a depăși acești maeștri.

Întrucât suntem aici pe pământul dacilor, ar fi poate cazul să ne aplecăm asupra zeițelor mame, fecioarelor negre și tămăduitoarelor, care au marcat de la un capăt la altul al continentului popoarele care trăiau sub semnul celor trei funcțiuni sacre. Am putea invoca, de exemplu, Baba Cloanța, acea Iaga știrbă din folclorul românesc, tămăduitoare, oracol, călăuză sau vrăjitoare, acest personaj fiind reprezentativ pentru un mit permanent, pe care îl întâlnim începând cu Portugalia, trecând prin regiunea franceză Auvergne și prin Tyrol din Austria, prin câmpiile Dunării și până în Kamceatka. Această figură magică, profund atașată unei culturi rustice și înrădăcinate, ultima mărturie a vechilor practici animiste, se află la un stadiu avansat de dispariție, mai ales pe pământurile occidentale ale continentului, în timp ce grație sovietizării – termen ce ar putea fi înțeles și ca o formă de hibernare sau adormire – a Europei Centrale și a pământurilor rusești pe parcursul mai multor decenii, o parte anume a valorilor au putut fi conservate sau, în orice caz, au fost mai puțin viciate decât sub dominația liberalismului nociv al Occidentului.

Am putea să ne referim, de asemenea, la noțiunea de geografie sacră, așa cum este concepută ea de către prietenul nostru Aleksandr Dughin, atunci când el arată opoziția existentă între tentațiile talasocratice și cele telurocratice. Amintind despre teoria Heartland-ului a geopoliticianului britanic Mackinder, Dughin face din Eurasia piesa de bază a geografiei sacre. Având Rusia în centrul său, Eurasia încarnează ultimul bastion al tradiției în emisfera de nord, singura capabilă de a lupta cu succes împotriva Modernității.

Potrivit lui, telurocrația încarnează stabilitatea, rezistența la schimbare, fixitatea și politica, în timp ce talasocrația promovează mobilitatea, fluiditatea, dinamismul și economia. Astfel încât imperiile terestre, deseori militare, au o formă telurocratică, în timp ce imperiile coloniale, mai comerciale, sunt mai mult talasocratice. Dincolo de geografie, acest antagonism sacru între pământ și mare se regăsește de asemenea în reprezentarea religioasă ce decurge din aceste două concepții asupra lumii. Valorile telurice se manifestă prin profunzime, tradiție, contemplare și misticism, în timp ce valorile talasocratice, dimpotrivă, sunt mai fluide și materialiste, dând prioritate ritului, organizării vieții cotidiene, acestea putând să meargă până la ignorarea părții divine a omului.

Aleksandr Dughin merge mai departe cu analiza lui, văzând în ortodoxie aspectul terestru al creștinismului, în timp ce catolicismul și protestantismul ar constitui fața lui maritimă. La fel, în sânul islamului principiul terestru se regăsește mai mult în anumite ramuri ale șiismului și în sufism. Și dimpotrivă, salafismul și wahhabismul ar fi mai mult atlantiste prin importanța acordată ritului și prin dogmatismul lor religios dornic să eradicheze spiritualitățile tradiționale ale popoarelor convertite.

Această transpoziție a dialecticii uscat/mare, Orient/Occident în domeniul religios este interesantă și cu certitudine merită să fie dezvoltată și aprofundată, mai ales deoarece filosofia eurasianistă dezvoltă o opoziție între Tradiție și Modernitate, între tot ce e peren și tot ce e fluid, între pământul protector care nu minte și marea în contiuă mișcare care își devorează copiii.

Personal n-aș putea să țin pasul cu Aleksandr Dughin pe toate căile pe care le-a deschis, dar afirmația lui, potrivit căreia ortodoxia ar reprezenta aspectul terestru, în timp ce catolicismul și protestantismul ar consitui o versiune maritimă, merită să fie discutată. În primul rând, pentru că protestantismul, care s-a născut ca reacție față de excesele papalității și față de practica greșită a indulgențelor, vede lumina zilei în zona telurică, pe pământurile germane, înainte de a fi adoptat de către Anglia, un element talasocratic prin excelență, aceasta făcând uz de el ca de un ferment de divizare între națiunile europene. Prin urmare, dacă înțeleg bine că dintr-un punct de vedere ”georeligios” ortodox este îngăduit și chiar de dorit de a pune laolaltă în același sac occidental catolicismul și protestantismul, aceste două concepții creștine mi se par mult prea antagoniste pe plan filosofic pentru a fi împerecheate astfel.

Pe de altă parte, dacă e să pornim de la ideea lui Dughin despre principiul atlantist care ar fi superficial și materialist, acordând prioritate ritului, – idee pe care o regăsim în mod efectiv în francmasonerie, care e foarte atașată practicilor meticuloase a riturilor – ce am putea spune atunci despre schisma lui Nikon, care a cuprins în sec. XVII milioane de vechi credincioși, care au respins reforma lui Nikon, în principal în chestiunea refuzului de a aduce atingere riturilor ancestrale ?

N-aș dori totuși să resuscit o veche discordie, ci chiar dimpotrivă, doresc din toată inima reconcilierea între credincioșii de rit vechi cu Patriarhatul Moscovei, deoarece cred cu tărie că așa ceva este în interesul spiritual al Sfintei Rusii, și prin urmare al întregului continent.

Așa cum nu sunt teolog și nici specialist în domeniul filioque, mă limitez, așadar, să avansez pe terenul teluro-talasocratic, care pare a avea multe nisipuri mișcătoare. Mă limitez doar la observația că în anul de grație 2016 și pentru prima dată după schisma din 1054 un papă s-a întâlnit cu un patriarh ortodox și asta s-a întâmplat pe o insulă, o zonă teluro-maritimă prin excelență, loc de confluență și de întâlnire între elementul fluid și cel solid.

Vorbindu-vă cu toată seriozitatea, aș vrea să invoc aici împreună cu dumneavoastră figura lui Vladimir Soloviov,  marele reconciliator. El visa de asemenea la reconcilierea credincioșilor de rit vechi cu Biserica rusă ; mai târziu, după asasinarea lui Aleksandr II în 1881, el ajunge la concluzia că creștinismul trebuie să tindă spre universal prin intermediul unei centralizări, pe care el nu și-o imagina decât sub oblăduirea unei autorități religioase unice, în cazul de față cea a episcopului Romei.

În lucrarea sa ”Marea dezbatere și politica creștină”, apărută în 1883, el consideră că Rusia este cea care trebuie să realizeze această unificare ce vizează reconcilierea celor două biserici, Roma rămânând în centrul acesteia. Însă această fuziune a celor două creștinătăți, a Orientului și a Occidentului, potrivit lui Soloviov, nu trebuie să se facă prin latinizarea Bisericii Ortodoxe.

Atunci când vorbesc despre figura lui Soloviov ca fiind a unui mare reconciliator, nu este vorba despre o figură de stil, deoarece în această lucrare filosoful se gândea de asemenea să asocieze protestantismul sfârșitului antagonismelor creștine prin integrarea conceptului său de libertate, deoarece, potrivit lui, biserica împlinită și reconciliată va deveni o ”teocrație liberă”.

Nu mă mai aventurez mai mult în acest domeniu, deoarece nu e de competența mea, însă în schimb aș dori să subliniez că figura holistică a lui Soloviov mă interesează în acest sens, întrucât el a perceput într-o manieră acută necesitatea absolută de reunire a popoarelor continentului eurasiatic în jurul unei spiritualități comune, ca cea care ne-a unit acum câteva milenii în timpurile binecuvântate a trifuncționalității, înainte ca aceasta să se pervertească, iar valorile ei să se inverseze.

Este evident, desigur, că această mare reconciliere nu se va face sub egida Babei Cloanța sau și mai puțin prin invocarea lui Zamolxis, Perun, Jupiter, Odin sau Tentatis, chiar dacă nu e cazul să subestimăm forța vechilor mituri, și că doar figura lui Hristos și a Fecioarei Maria vor putea alina inimile și sufletele și vor reda popoarelor secate ale continentului spiritualitatea care le-a fost smulsă.

Aș adăuga la cele spuse doar faptul că dacă Soloviov prevedea corect necesitatea reunificării creștinilor din Orient și Occident, el greșea, după mine, atunci când susținea că ultimul va fi vectorul principal. Însă aici are drept scuză faptul că biserica Romei din secolul XIX mai era încă o putere spirituală considerabilă, în timp ce la ora actuală autoritatea ei morală asupra sufletelor s-a redus în mod considerabil. Popoarele continentului, mai ales în Occident, și-au pierdut credința, mai grav chiar, înșiși păstorii și-au pierdut-o, și asta atunci când aceștia nu sunt cuprinși de ideile antihristului.

Atunci când Papa este dispus să primească, și primește la Vatican, toată mizeria lumii, spre marea bucurie sardonică a unui Soros, Rockefeller și alți Attali, ne-am putea întreba pe bună dreptate dacă Roma mai este la Roma.

Există din fericire o a treia Romă, dacă într-adevăr credem în spusele călugărului Filoteu, care a vegheat asupra valorilor ancestrale, poate pentru că ele erau în stare de adormire, iar trezirea va veni de aici și doar de aici.

În fine, aș vrea să închei intervenția mea aducând un omagiu lui Jean Parvulesco, profetului noii Europe a marelui continent și al Imperiului Eurasiatic al sfârșitului, subliniind convergența esențială care există între Jean Parvulesco și Mircea Eliade. Ultimul a fost cel care a scris cu privire la Europa următoarele cuvinte: ”rădăcinile ei sunt mult mai profunde decât am crezut (…) ; rădăcinile ei ne arată unitatea fundamentală nu doar a Europei, ci de asemenea a întregii oicumene ce se întinde din Portugalia până la China și din Scandinavia până la Ceylon”. Iată firul Ariadnei pe care trebuie să-l urmăm dacă dorim să ne ridicăm la o înălțime demnă de strămoșii noștri.

Ex oriente lux ! (Lumina vine de la Răsărit !) Până la proba contrarie, soarele răsare mereu în Est.

Traducere de Iurie Roșca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Este activată moderarea comentariilor. Comentariul dvs. poate lua ceva timp să apară.