Româna/Русский

Unirea ca preludiu al dinamitării României sau Cine umblă cu fitilul la butoiul cu pulbere

Odată cu apropierea centenarului Marii Uniri spiritele se încing din ce în ce mai mult în ambele tabere beligerante. Unioniștii operează cu eșafodajul argumentativ izvorât dintr-o interpretare simplistă a istoriei și făcând abstracție totală de conjunctura geopolitică, iar antiunioniștii pedalează pe ideologia moldovenismului de sorginte cominternistă, suprapusă peste o interpretare forțată a normelor constituționale.

Fără a avea pretenția de a epuiza subiectul (acesta pare a fi unul de-a dreptul inepuizabil), vom încerca să arătăm cel puțin câteva vicii de metodă sau vulnerabilități conceptuale ale taberei moldoveniste, după care ne vom ocupa și de erorile de analiză ale oponenților lor unioniști.

Primo. Afirmația precum că unionismul ar reprezenta un curent anticonstituțional se autoanihilează prin însăși prevederea Legii Fundamentale a Republicii Moldova. Alineatul (1) al articolului 142 din Constituție, „Limitele revizuirii”, stipulează în mod univoc: „Dispozițiile privind caracterul suveran, independent și unitar al statului, precum și cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorității cetățenilor înscriși în listele electorale”.

Adică, spre deosebire de celelalte articole ale Constituției, care pot fi modificate prin votul a două treimi din numărul deputaților aleși, această normă specială a Legii Fundamentale arată că Republica Moldova poate renunța la propria independență ca urmare a unui referendum național, cu votul a cel puțin 50+1 din numărul total al alegătorilor. Prin urmare, adepții independenței n-ar trebui să recurgă la anatemizarea unioniștilor, ci, mai curând, la expunerea unei argumentații consistente și pozitive, ce ar arăta riscurile forțării unui astfel de scenariu.

Primul ar ține de faptul că unionismul nu este un curent anticonstituțional, ci irațional. Adică, adepții lui recurg mai curând la sentimente decât la o analiză pertinentă, bazată pe o înțelegere profundă a realităților de ordin istoric, geopolitic, economic și de mentalitate. Este ignorat cu desăvârșire faptul că România modernă de la 1859 a reprezentat un produs de inspirație masonică, împrumutat din experiența nefastă a Iluminismului și revoluționarismului francez, care au inventat proiectul de stat-națiune, cu tot șirul de procese care l-au însoțit: desacralizarea puterii, secularizarea, înlocuirea cultului prin cultura laică și a ideii de neam cu cea de națiune, acesta fiind un construct artificial bazat pe interpretarea orizontală a istoriei. Vechiul slogan liberal „Prin noi înșine” s-a înrădăcinat profund în mentalul colectiv, alimentând iluzia precum că popoarele ar fi făuritoarele istoriei. Locul evangheliștilor a fost uzurpat de enciclopediști, iar patristica a fost înlocuită prin Cultul Marilor Personalități. Din acel moment trimiterile la Sfânta Scriptură sau la Sfânta Predanie au fost substituite cu invocarea „monștrilor sacri” precum Rousseau, Voltaire, Diderot și alți falși profeți ai Modernității.

De acum încolo sistemul de învățământ și administrația de stat nu se mai ghidau de tradiția ortodoxă, ci de ereziile așa-zisei Revoluții Franceze. Întreaga structură a Statului Român modern, constituția, modelul parlamentului, sistemul electoral, toate au fost implantate în mod artificial pe solul vechilor principate române. Însăși noua capitală a României, București, a fost supra-numită „micul Paris”. Altfel zis, cultura milenară de esență tradițional-ortodoxă, modelul bizantin, au fost substituite printr-un simulacru, printr-o structură statală caricaturală și imitativă. Teoria ”formelor fără fond”, formulată inițial de către Titu Maiorescu, își găsește o expresie magistrală în opera politică a lui Eminescu. El analizează cu o luciditate inegalabilă conflictul izbitor dintre formele noului organism politico-juridic al statului, de sorginte occidentală, și fondul românesc. Bonjuriștii și pantalonarii, biciuiți de către Eminescu, devin și ținta penei satirice a lui Caragiale, cu ”revoluționarii de la 1848”, cu Farfuridi, Trahanache și Dandanache, cu liber-schimbiștii și întreaga cohortă de personaje rupte de tradiție și obsedate de occidentalizare și progres în stil european.

Această tristă realitate istorică nu umbrește câtuși de puțin excepționalitatea și splendoarea culturii române și nici dăinuirea spiritului profund religios în sânul Bisericii și a păturilor culte, atașate tradiției. Și totuși, adevărul pur anume acesta e: de la 1859 și până în prezent suprastructura Statului Român a fost una care a adus grave prejudicii și distorsiuni ireparabile profilului identitar al neamului românesc. Aici ar fi suficient să îl cităm încă o dată pe cel mai relevant gânditor politic român, Mihai Eminescu. El a dat strălucita definiție fenomenului identitar românesc: ”Biserica Ortodoxă este mama poporului român”. Sau, cum ar zice latinii: „Nihil sine Deo”.

Să fim înțeleși. Nu poți să nutrești admirație pentru marii noștri înaintași, voievozii țărilor române, și în același timp să te declari adept al republicanismului, liberalismului, democrației de masă și drepturilor omului. Pentru că altminteri riști să intri în zona unei schizofrenii grave, a unui eșec în interpretarea realității.

Atâta timp cât pentru opinia publică din România liberalismul va reprezenta o ideologie mai puțin detestabilă decât comunismul, orice acțiune istorică de anvergură, organică, în armonie cu spiritul și interesele neamului românesc sunt pândite de un eșec implacabil.

Conceptul de stat-națiune care a dominat secolul XIX, fiind un proiect de secularizare a Europei prin distrugerea vechilor monarhii creștine, încă mai bântuie pe continentul nostru, făcând ravagii și în mințile purtătorilor unui românism laic, care substituie credința religioasă printr-un etnocentrism găunos, care face din naționalismul ateu o nouă formă de religie, trăită cu fascinație și pasiune.

 

Idealul Unirii, piratat de un marinar

 

Mai grav, exponenții curentului unionist de azi fac abstracție de cel puțin două realități fundamentale, care arată diferențele insurmontabile dintre perioada de acum 100 de ani și cea de azi. Știm bine că în urma Primului Război Mondial și a prăbușirii a trei imperii continentale, Rus, Otoman și Austro-Ungar, au avut loc marile schimbări geopolitice de la acea dată, inclusiv apariția României Mari. Spre deosebire de acea epocă istorică, de această dată marii trăgători de sfori ai politicii internaționale nu stimulează crearea unor state-națiune în defavoarea fostelor imperii continentale, ci destructurarea lor în avantajul regionalizării Europei. Trecerea de la „Europa națiunilor” la „Europa regiunilor” este un proces de inspirație germană, drapat cu o mască europeană, căreia caută să i se opună din răsputeri naționaliștii din Vestul Europei,  suveraniștii sau curente politice antisistem.Însă  regionalizarea Europei rămâne a fi printre prioritățile de prim ordin ale birocrației europene. În aceste condiții, ar fi să ne întrebăm de ce unioniștii închid ochii la noua realitate dramatică și se iluzionează că proiectul refacerii României Mari ar fi unul pe placul marilor centre de putere din exteriorul României?

Întrebarea de mai sus ar putea avea cel puțin două răspunsuri complementare. Pe de o parte este vorba de o categorie de persoane pline de entuziasm și elan patriotic, care trăiesc o stare de încântare continuă, alimentată de o interpretare romanțată a istoriei și întreținută copios de un anumit tip de exercițiu poetic. Pe de altă parte, avem de a face cu o categorie minoritară de aventurieri politici, care parazitează pe un sentiment național pur și naiv sau, mai grav, chiar cu niște mercenari, aceștia reprezentând interese ostile atât României, cât și Republicii Moldova.

Poate oare o clasă politică românească, care a cedat suveranitatea națională în favoarea „partenerilor strategici” occidentali și a pierdut orice urmă de onoare, spirit de sacrificiu și demnitate, să genereze un „proiect de țară” cu pretenții de refacere a României interbelice? Oare guvernul de la București are libertatea de acțiune, necesară realizării unui astfel de proiect? Oare nu centrele de influență de peste ocean fac și desfac toate jocurile politice și economice de la București? Iar gesturile timide și stângace de a articula cele mai modeste mesaje de dezacord oare nu sunt curmate în doi timpi și trei mișcări de către oficialii de la Bruxelles și Washington? Oare încă nu s-a înțeles adevărul atât de profund și dureros formulat de către economistul român Ilie Șerbănescu, care demonstrează cu argumente imbatabile faptul că România a devenit „o colonie la periferia Europei”? Oare o Românie colonizată, manelizată, vidată de întreaga ei substanță axiologică ar avea ceva de oferit? Oare nu marile corporații transnaționale taie și spânzură după bunul lor plac în România de azi?

Nu cumva un Băsescu are aerul de persoană capabilă de o misiune istorică majoră? După ce insul cu pricina a lucrat de zor la aservirea politică, economică și militară a României cercurilor ce se ascund în spatele SUA, infestând grav atmosfera din spațiul public românesc, iată-l parașutat dincoace de Prut cu o nouă misiune, cea a unui ”proiect de țară”.  Insul s-a apucat cu sârg să ”strice aerul” și în mediul politic moldovenesc. ”Băsesc, deci exist”, ar zice într-un astfel de caz Tudor Arghezi în stilul său acid, parafrazând celebrul adagiu cartezian. Altfel zis, marinarul a piratat idealul Unirii ca zestre istorică și l-a transformat într-un vehicul-capcană.

 

Între moldovenismul cominternist și unionismul oniric

 

Un alt pretins argument, la care ar trebui să renunțe (pentru a nu cădea în ridicol) adepții păstrării independenței Republicii Moldova ține de afirmația precum că ar exista două fenomene culturale distincte, care au generat apariția a două realități etnice diferite, românii vorbitori de limbă română și moldovenii vorbitori de limbă moldovenească. Aici plierea pe vechea teorie de sorginte sovietică aduce doar deservicii cauzei pe care o promovează. Ca, de altfel, și excesele propagandistice de aceeași speță ce vehiculează la nesfârșit așa-zisele atrocități comise de către autoritățile române în perioada interbelică. Aici suntem în totalitate în fața unui mesaj propagandistic de tip sovietic, ce căuta să justifice anexarea Basarabiei prin eliberarea ei de sub un dublu jug, căruia ar fi fost supusă: cel economic, burghezo-moșieresc, și cel național, românizarea forțată a moldovenilor. Tot aici, în mod obligatoriu, se trec sub tăcere atrocitățile reale comise de regimul comunist și nu mai puțin adevărata rusificare sau asimilare a populației autohtone.

Interpretarea în alb-negru a trecutului, potrivit căreia ”perioada de aur” ar fi cea imperială și sovietică, iar cea ”întunecată” ar fi interbelicul românesc, face parte în mod obligatoriu din repertoriul propagandistic al moldoveniștilor. Exact același sindrom domnește și în tabăra adversă, doar că interpretarea trecutului este una diametral opusă, iar perioadele ”paradisiace” și cele ”infernale” sunt inversate.  

Adevărul, însă, e cu totul în altă parte. Având aceeași cultură cu românii din România, cei din Republica Moldova preferă să utilizeze ambele etnonime și glotonime (român-moldovean, română-moldovenească), pe care le consideră echivalente și complementare. Însă de aici nu reiese în mod necesar că cetățenii Republicii Moldova ar avea intenția să renunțe la independență și la dreptul la autoguvernare. Adică, limbă – da, cultură – da, însă nu neapărat și unire.

Atenție! Ar fi bine să nu se uite vorba înțeleaptă care zice că drumul spre iad este pavat cu intenții bune. S-au gândit măcar o clipă unioniștii de pe ambele maluri ale Prutului că forțarea lucrurilor ar putea avea efecte catastrofale atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova? De fapt, o eventuală unire ar putea fi un preludiu al destrămării Statului Român, al iugoslavizării sau balcanizării lui. Ca să folosim o expresie în vogă, în mod conștient sau inconștient, unioniștii ne oferă un măr otrăvit, care ar putea dinamita din interior Statul Român. Oare nu are România destule probleme în Ardeal, cu bine cunoscutele tendințe autonomiste și chiar secesioniste, iredentiste?  Mai are oare nevoie Bucureștiul alte enclave care să mineze temelia statului, gata să explodeze în orice moment? În aceste condiții, e chiar atât de dificil să se priceapă că unirea poate deveni un catalizator al separatismului, cu efect de tsunami, atât în vestul, cât și estul țării? Și dacă da, este bine să nu se uite expresia lui Petre Țuțea, care la un moment dat spunea că ”România fără Transilvania este o monstruozitate geografică”.  Aici s-ar potrivi proverbul ”Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard”. Sau, altfel zis, nu te lăsa sedus de ceea ce ai putea obține în plus. Mai bine caută să menții ceea ce deja ai. Prin urmare, păstrarea independenței Republicii Moldova este concomitent în interesul ambelor state.

Oare se ține cont de faptul că în Republica Moldova există pături largi ale populației, ostile României? Are nevoie România de un ”arc peste Carpați”, o joncțiune între secui și găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși, dar mulți români (care se autoidentifică drept moldoveni)? Au auzit oare unioniștii de pretutindeni despre Legea Nr. 334 din 23.12.1994 ”Privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)”? Iată ce stabilește articolul 1 (4) al acestei legi: ”În cazul schimbării statutului  Republicii  Moldova ca stat independent poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”. Va dori regiunea autonomă găgăuză să se autoproclame republică independentă, fiind recunoscută instantaneu cel puțin de către Rusia și Turcia sau va prefera să devină direct, fără etape intermediare, parte a unuia dintre cele două state, contează mai puțin. Cea ce e de reținut cu grijă e faptul că în timp ce mai multe țări din Vestul Europei se confruntă cu fenomenul secesionismului, precum Spania, Italia, Marea Britanie, de ce s-ar crede că în cazul României lucrurile vor sta altfel?

Acum, în era religiei drepturilor omului și a stimulării artificiale a procesului de regionalizare a fostelor state-națiune din UE, care și-au cedat suveranitatea națională în favoarea structurii supranaționale de la Bruxelles, ar fi o naivitate sinucigașă să se spere că Statul Român și-ar putea permite luxul unor acțiuni în forță de suprimare a unor astfel de manifestări. A nu se uita nici faptul că în cadrul UE fostele frontiere de stat au devenit unele mai curând convenționale, administrative. Și nu este vorba doar despre ”bomba găgăuză”,  care ar putea fi plasată la temelia României. Procesul de dinamitare din interior s-ar extinde și asupra raionului Taraclia populat cu preponderență de către minoritatea bulgară, dar și asupra unei zone vaste de localități din nordul țării, unde locuiește o numeroasă minoritate ucraineană. Dacă e să mai punem la socoteală faptul că și o parte considerabilă a populației românofone este mai mult decât rezervată față de proiectul României Mari, putem susține fără nici o exagerare că cei care agită ideea unirii împing în interiorul țării mai multe butoaie cu pulbere, gata să arunce în aer întreaga construcție statală. S-a gândit cineva din tabăra unionistă măcar o clipă care ar putea fi reacția, de altfel, lesne de prevăzut, a unei serii întregi de țări din jurul ei, în cazul realizării acestui scenariu? Aici ar fi de menționat cel puțin următoare state: Rusia, Turcia, Ucraina, Ungaria și Bulgaria. Dacă se mizează cumva pe sprijinul american, e suficient să ne amintim cât de util a fost acesta în cazul Georgiei anului 2008 sau al Ucrainei anului 2014.

Și dacă lucrurile stau așa, de ce atunci atâta vâlvă și tărăboi cu prilejul centenarului Marii Uniri? E simplu. Revenim, unionismul ține de zona iraționalului, de reprezentări și proiecții rupte de orice urmă a unei analize profunde. Miturile care prezintă poporul drept făuritor al propriului destin își fac din plin efectul.

                                  

Impactul opacității sau un război fratricid pe Prut

 

Așa se face că dinspre București actuala Republică Moldova apare ca un teritoriu recuperabil, în timp ce de fapt aci trăiesc oameni, o societate cu toate împlinirile și eșecurile ei, similară cu cea  românească, și totuși diferită. De această realitate pot face abstracție doar niște entuziaști naivi și irecuperabili sau niște mercenari tocmiți să incendieze întreaga regiune.

Și până la urmă, dacă oamenii care formează societatea moldovenească vor să fie un stat independent, să se autoguverneze, care e problema Bucureștiului? De ce acest ton de mentor, aceste aere de superioritate, aceste nesfârșite lecții televizate, cu domni spilcuiți și unși cu toate alifiile, care perorează plini de savantlâc despre ”chestiunea Basarabiei”? Oare n-ar fi cazul să le amintim acestor experți dornici să ne fericească despre expresia în limba atât de dragă sufletului lor de atlantiști și euroentuziaști,  engleza, ”How I can help you?” (”Cum aș putea să vă ajut?”)? Adică, un om educat, înainte de a-și oferi cuiva serviciile, se interesează dacă acesta are nevoie de ele și cum anume. Asta ține de tact și bună creștere. În relația dintre București și Chișinău nu e diferit. România ar trebui să ajute Republica Moldova în măsura în care îi este cerut acest ajutor. Asta și pentru că vorba veche zice:avocatul nepoftit este bun de pălmuit.

Și deja este pălmuit din plin. Deseori în exces, în mod asimetric și inamical. Întregul tam-tam cu Moldova Mare, așa cum bine se știe, nu este decât o reacție, disproporționată, caricaturală, și totuși doar o reacție la promovarea din ce în ce mai stridentă a ideii României Mari. O confuzie de planuri, care suprapune unitatea culturală peste un proiect politic, generează o și mai gravă confuzie de planuri. Însă oricum ar fi, lanțul cauzal este la îndemâna oricui și-a mai păstrat capacitatea de a restabili relația dintre cauză și efect. Așa că e bine să nu punem carul înaintea boilor, nici să nu lansăm bumerangul ca după aceea să ne mirăm că acesta ne aterizează drept în frunte.

 

Rusofilia europenilor versus rusofobia românilor

 

Furtuna propagandistică ce s-a abătut dincoace de Prut, devenind din ce în ce mai stridentă, mai agasantă, mai ireconciliabilă, chiar dacă îmbracă toga unei catehizări sumare și rapide a ”fraților basarabeni”, a unei ”misiuni civilizatoare” șterge cu desăvârșire granița dintre dorința de a elibera și obsesia de a stăpâni. Care sunt valorile servite de peste Prut repetenților de moldoveni? Euro-atlantice? Mulțumim frumos. Ele ne invadează oricum. Potopul dizolvant al globalismului ne afectează deopotrivă. Sau poate nesfârșita trăncăneală televizată despre ”penali” și ”statul paralel”, despre Laura Codruța Kovesi și ”baronii locali” și altele de acest fel ne mai lipsesc la spectacolul cacofonic al telenovelelor politice de la Chișinău? Ori poate ceea ce le lipsește moldovenilor ar fi deschiderea pieței funciare investitorilor străini și cedarea pădurilor seculare corporațiilor transnaționale, care deja au lipsit România de cele mai de preț resurse? Nici o grijă, ”avem și noi faliții noștri”, vorba lui Caragiale. Are cine spolia țara și fără ajutorul neofanarioților, al ”ciocoilor noi” de la București.

Un alt aspect demn de reținut ar fi desincronizarea proiectului unionist, care se revendică a fi unul patriotic, în raport cu mișcările patriotice din Europa Occidentală. În timp ce în Vestul continentului nostru curentele de opinie și partidele politice axate pe apărarea interesului național sunt prin excelență eurosceptice și antiamericane, pledând concomitent pentru o apropiere față de Rusia, unioniștii, dimpotrivă, sunt eurolatri și americanomani. În timp ce conservatorii autentici ca Pat Buchanan sau Steve Bannon, ca și atâția alții, văd că ”lumea s-a întors cu fundul în sus”, Rusia devenind bastionul dreptei conservatoare, iar SUA – a stângii de factură troțkistă, unioniștii noștri s-au împotmolit până peste cap în mlaștina neoliberalismului și a rusofobiei. La braț cu neoconservatorii din tabăra lui Soros, ei defilează țanțoș pe drumul presărat cu sirene îmbietoare spre fata morgana care îi îmbie în ambuscada pentru credulii și naivii de toată mâna.

Suntem perfect conștienți de faptul că astfel de articole nu au darul să ”dezvrăjească” prea multă lume din curentul de opinie unionist. Acolo, așa cum arătam, linia de demarcație dintre realitate și vis, dintre discernământ și iluzie este de cele mai multe ori ștearsă cu desăvârșire. Însă întrucât nu ne este indiferentă nici soarta Republicii Moldova, nici cea a României, ne facem datoria de gazetari.

Cine are ureche de auzit, va auzi, iar cine are ochi de văzut, va vedea. Nu avem puterea să punem punct dialogului surzilor, invitând la depășirea propriilor paradigme-capcană cele două tabere aflate în stare de beligeranță. Asta pentru că ambele au convingerea propriei excepționalități, excelând în războiul fratricid cu o râvnă demnă de o cauză mai bună. Unioniștii își vor continua opera, dar nici moldoveniștii nu se vor da bătuți. Mare lucru ca cele două armate de militanți să nu primească muniții ideologice din același centru de comandă, mereu ghidat de vechiul principiu imperial ”Desparte și stăpânește!”.

Și totuși, neangajarea în dezamorsarea acestui conflict ni se pare de-a dreptul imorală și degradantă. Iar speranța că într-o bună zi duhul înțelepciunii va triumfa ne însoțește mereu.

 

Iurie Roșca

20 martie 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Este activată moderarea comentariilor. Comentariul dvs. poate lua ceva timp să apară.