Româna/Русский

Directiva lui Dughin: SENSUL ISTORIEI

Astăzi vom vorbi  despre istorie.

În societatea noastră circulă părerea că istoria ar reprezenta cunoaşterea faptelor din trecut. Dar o astfel de definiţie este nu doar inexactă, ci şi radical greşită. Aici nu este vorba despre cunoştinţe, despre fapte sau despre trecut. Este vorba în genere despre cu totul altceva.

Omul trăieşte în timp. Dar el mai trăieşte şi în cadrul procesului de gândire. Gândul şi timpul sunt strâns legate, sunt împletite inseparabil între ele. Gândul şi timpul sunt de nedespărţit. Întregul proces al gândirii logice şi orice fel de gândire în general se desfăşoară în jurul următoarei axe: dinspre început către sfârşit, de la premisă spre concluzie. Tocmai de aceea orice concluzie este o mică poveste, în care există intriga, procesul şi deznodământul, finalul, rezultatul. Iar aici primează sensul. Gândirea nu poate fi lipsită de sens.

Prin urmare, istoria – şi istoria civilizaţiei, a religiei, a ţării, a poporului sau a unei persoane aparte – înseamnă în primul rând sensuri. Nu faptele, nu trecutul, nu cunoştinţele, ci anume sensurile. Dacă, să zicem, noi cunoaştem un eveniment, sensul căruia ne scapă în totalitate, acest lucru nu are nici cea mai mică tangenţă cu istoria. Istoria începe acolo unde începe şi sensul. În ultimă instanţă, orice istorie – atât cea adevărată, cât şi cea imaginară – este istoria gândului, este gândul însuşi, este mărturia existenţei umane. Însăşi existenţa omului este una istorică, desigur, în măsura în care este conştientizată.

Trecutul este doar o parte a istoriei. El ne este necesar doar ca premisă, ca început, ca introducere a parametrilor de bază, ca un vector predeterminat. Anume prin raportarea la trecut îşi ia începutul gândirea. Mai mult decât atât. Trecutul devine un trecut istoric doar dacă reuşim să îi înţelegem sensul. Un trecut fără sens nu este bun de nimic. El e chiar nimicul în sine. Pătrunderea trecutului cu puterea gândului este necesară nu ca un efort în sine, ci pentru a ne ajută să gândim  corect în prezent. Mai mult decât atât, trecutul trebuie conştientizat, deoarece numai astfel şi prezentul, şi viitorul pot avea un sens. Dacă ne-am pomeni într-o lume fără trecut, fără început, fără origine, nu vom mai şti nici cine suntem, nici încotro să ne îndreptăm. Noi pur şi simplu nu vom mai exista. Va rămâne doar o cuantă lipsită de orice sens a unei prezenţe iraţionale, iar nu omul.

Dar atunci când trecutul capătă sens, noi ştim cu certitudine: suntem o cultură, o civilizaţie, o biserică, un stat. Trecutul istoric este cel care ne explică nouă pe noi înşine. Datorită acestuia noi căpătăm o existenţă plenară – o existenţă istorică. Şi această existenţă este în prezent. Dacă ştim cine suntem, atunci ştim şi ce e de făcut, şi încotro să mergem, însă ceea ce contează şi mai mult – cum să fim. Pentru că „a fi” este mult mai important  decât a face sau a merge. Dar pentru un om „a fi” este cu totul altceva decât este „a fi” pentru un animal sau o piatră. Omul nu poate exista fără a gândi, fără a reflecta asupra existenţei. Tocmai de aceea însăşi existenţa noastră este una istorică.

Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci istoria însumează în sine timpul prezent. Istoria este ziua de azi. Dar ziua de azi are sens doar dacă există ziua de ieri. Un silogism poate fi rezolvat doar atunci când cunoşti premisa. Noi  dezlegăm un silogism, noi gândim în timpul prezent, dar ne sprijinim pe începuturi – pe originile noastre, pe identitatea noastră.

În cele din urmă, istoria include în sine viitorul. Viitorul este făurit în prezent, sprijinindu-se pe trecut. Vectorul este lansat în trecut, el îşi găseşte continuarea sau se opreşte, uneori deviază, se abate de la curs, totul depinde de faptul ce fel de prezent avem. Este oare vorba într-adevăr de prezent sau este vorba despre un prezent contrafăcut, fals. Istoria este orientată spre viitor – acolo se află scopul ei, care a fost stabilit în trecut. De aceea şi viitorul este în mod necesar unul istoric. Anume acolo vom primi dezlegarea, concluzia, rezultatul: oare am procedat corect, am mers în direcţia corectă, dar principalul e să ne dumirim dacă am trăit cu adevărat sau doar ni s-a părut că trăim…

Istoria se constituie concomitent din toate cele trei dimensiuni ale sale – trecut, prezent şi viitor,  acestea având un înţeles inseparabil. De aceea viitorul îşi are propria sa istorie, care se scrie nu doar atunci când viitorul va veni şi se va transforma în trecut; istoria viitorului se scrie deja acum, iar sensurile ei de bază au fost scrise încă în trecut, atunci când totul abia începea: poporul, cultura, ţara, biserica. Atunci când noi înşine ne luam începutul. Anume pe asta se întemeiază toate profeţiile, prezicerile şi în definitiv proiectele şi planurile temerare. Toate acestea constituie istoria viitorului, ea nefiind mai puţin importantă decât istoria prezentului sau cea a trecutului. Toate sunt legate între ele în mod indisolubil. Tout se tient (fr.: Totul se potriveşte). Toate cele trei timpuri. Şi numai toate acestea luate împreună constituie istoria.

P.S.: Istoria trebuie să reprezinte principalul scop al învăţământului, educaţiei, formării. Prin intermediul istoriei noi cunoaştem totul: gândul, cultura, tradiţia, identitatea. Istoria este ceva mai mult decât o profesie, istoria suntem noi înşine, este destinul nostru.

Traducere de Iurie Roşca

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Este activată moderarea comentariilor. Comentariul dvs. poate lua ceva timp să apară.