Româna/Русский

Canalul YOUTUBE

„Atunci când negustorul îi ia locul aristocratului, apare liberalismul”

Interviu realizat de Roman Bogoslovki cu Natella Speranskaia 

Ocaziile de a comunica cu un filozof adevărat sunt extrem de rare. Mai ales dacă este vorba de o domnişoară de 29 de ani. Am dialogat cu o deosebită plăcere, vorbind despre politică şi cultură, conservatism şi liberalism cu Natella Speranskaia, filozof, coordonator de proiecte politice şi culturale, director al departamentului de planificare strategică al Mişcării Internaţionale Eurasiatice.

– Natella, ştiu că dumneavoastră promovaţi ideea a ceea ce se numeşte „a Patra Teorie Politică”. Vă rog să ne vorbiţi despre asta. Şi tot aici: de ce primele trei – înţeleg că e vorba de liberalism, comunism şi naţionalism – nu mai pot fi reformate sau completate, ci neapărat urmează să fie date la o parte?   

– Secolul XX a fost arena luptei ideologice dintre cele trei teorii politice de bază – liberalismul, comunismul şi naţional-socialismul (fascismul). Naţional-socialismul, care apăruse mai târziu decât alte doctrine, a fost primul care a suferit o înfrângere totală, dar şi modelul sovietic s-a prăbuşit sub presiunea teoriei liberale. De aici reiese că niciuna dintre ideologiile înfrânte nu ne poate servi drept punct de pornire.  Nu are nici un sens să ne întoarcem înapoi şi să revenim la strategiile ce şi-au arătat impotenţa. Orice încercare de a reforma sau completa ceva vor conduce spre un rezultat nul. Cea de-a Patra teorie politică, fondatorul căreia este Alecsadr Dughin, apare ca urmare a ieşirii dincolo de limitele celor trei doctrine politice amintite aici. Acolo unde matricea liberală continuă să domine, dimensiunea politică propriu-zisă dispare. Ea este înlocuită de către sfera economică, unde nu există prieteni şi duşmani, ci doar concurenţi şi oponenţi. Iar acolo unde dispar noţiunile de „prieten-duşman”, care definesc însuşi Politicul, se produce nivelarea dimensiunii existenţiale a politicii. De fapt, liberalismul conduce spre neutralizarea şi depolitizarea învăţământului, economiei, precum şi a altor domenii. Această doctrină a pervertit în mod sistematic toate reprezentările şi modelele politice din trecut.. Suntem nevoiţi să avem de a face cu substituirea sensurilor. Nietzsche remarca pe bună dreptate: „Instituţiile liberale încetează imediat să mai fie liberale chiar din clipa când acestea sunt ocupate: după care nu există duşmani mai răi şi mai radicali ai libertăţii decât instituţiile liberale. Se ştie până unde ajung acestea: ele plasează mine sub voinţa de putere, ele reprezintă nivelarea ridicată la rang de morală a munţilor şi a văilor, ele fac din om o fiinţă mică, fricoasă şi desfrânată, – ele reprezintă de fiece dată triumful spiritului de turmă”. Toţi cei care se află până în prezent sub stăpânirea unei orbiri politice, se încăpăţânează să vadă în liberalism calea spre libertate. Dar drumul respectiv le va fi semănat cu crâncene dezamăgiri.

În ce mod şi când anume se planifică implementarea practicii în baza celei de-a Patra teorii politice?

La fel ca şi grecii antici, personal nu vad vreo ruptură între theoria şi praxis şi, fireşte, nu consider că este corect ca cele două noţiuni să fie contrapuse. Anume ideile sunt cele care formează contururile viitoarelor evenimente, exercită o influenţă hotărâtoare asupra mersului istoriei. O practică lipsită de orice fundament teoretic, reprezintă doar un gest haotic cu urmări dintre cele mai imprevizibile. Teoria şi practica trebuie gândite ca un tot întreg, nu ca două domenii incompatibile.

– Atunci vă adresez o astfel de întrebare: este oare posibilă la ora actuală existenţa unei filozofii fără politică şi a unei politici fără filozofie?  Ştiu că dumneavoastră sunteţi adepta unei sinteze dintre cele două discipline. Însă, iată, de exemplu, filozofia lui Jakob Böhme nu are nevoie de o suprastructură politică, iar politica anarhiştilor m-aş îndoi să aibă nevoie de o fundamentare filozofică specială (desigur, aş putea să şi greşesc). Nu cumva încercaţi să forţaţi o sinteză a ceva a priori  imposibil de sintetizat?

– Mă tem că astăzi totul este posibil: o politică fără filozofie, o filozofie fără politică, chiar şi o politică fără politică, oricât de straniu ar putea părea.  Personal numesc perioada istorică actuală drept  Interregnum, „interval între două domnii”, atunci când vechea paradigmă de viziune asupra lumii deja a suferit înfrângere, iar una nouă încă n-a reuşit să se constituie. Această reţinere metafizică este conjugată cu haosul, în pofida căruia noi, asemenea primului om, încercăm să dăm nume tuturor lucrurilor. Este un timp al unei rupturi totale şi al inadmisibilităţii unor alianţe. Aveţi perfectă dreptate, sunt adeptul unei sinteze între filozofie şi politică, dar pentru a vă răspunde la întrebare, trebuie să explic ce anume vom avea în vedere prin termenul politică. Vorba e că viziunea tradiţională (ca, de exemplu, cea a vechilor chinezi) vădeşte o legătură profundă între filozofie, politică şi artă.  Această legătură este strict condiţionată de către coincidenţa principiilor de gândire estetică, politică şi filozofică. Indiscutabil, politica în înţelesul ei de azi, trivializat, nu are nicio tangenţă cu înaltele sfere ale esteticii sau filozofiei. Dar cum înţelegea Politicul Platon? Drept temelie a învăţăturii lui politice servea teoria ideilor, politica fiind urcuşul spre principiile fără nume. Filozoful se prezenta întotdeauna ca şi conducător; mai mult, numai un filozof  putea şi trebuia să conducă. Astăzi s-a pierdut definitiv orice reprezentare despre politică, de aceea pentru majoritatea oamenilor acest cuvânt devine sinonimul vulgarităţii cinice, a minciunii şi murdăriei. Cu părere de rău,  despre politica modernă nici nu se poate spune altceva.  La fel se prezintă şi filozofia modernă. Dar, aşa cum înţelegeţi, personal insist asupra unei sinteze totalmente diferite.

 – Vom reveni la Platon ceva mai târziu. Acum vă rog să ne spuneţi cum înţelegeţi dumneavoastră personal noţiunea de Dasein? Este vorba despre una dintre cele mai enigmatice noţiuni din filozofia occidentală, după părerea mea. În cursurile sale despre Martin Heidegger Alecsandr Dughin, în opinia mea, descrie şi explică această noţiune mai bine decât orice dicţionar (poate chiar mai bine decât însuşi Heidegger). Şi încă ceva: am înţeles corect faptul că anume Dasein-ul stă la baza celei de-a Patra teorii politice? 

– Aveţi perfectă dreptate, Alecsandr Dughin a făcut cea mai completă descriere a acestei noţiuni fundamentale şi e puţin probabil să pot adăoga ceva substanţial la cele spuse de învăţătorul meu. Însă dumneavoastră mă întrebaţi de asemenea şi despre înţelegerea mea personală a noţiunii de Dasein. Aş spune că Dasein este ceea ce conştientizează apropierea „nopţii zeilor”, aflându-se la frontiera între fiinţă şi nefiinţă. Este revelaţia, lovitura iniţiatică a fulgerului. Aici simplificările sunt cel mai puţin necesare.  Ignotum per ignotius ( lat.- necunoscutul prin ceva şi mai necunoscut), cum spuneau filozofii antici . Atunci când Alecsandr Dughin s-a întrebat care anume este subiectul cele de-a Patra filozofii politice, el l-a definit ca Dasein. În liberalism drept subiect apare individul, în comunism – clasa, iar în fascism/naţional-socialism – rasa şi statul. În cazul celei de-a Patra teorii politice este vorba despre un alt tip de gândire politică, despre dimensiunea existenţială a politicii, unde nu mai e loc pentru subiecţii vechilor ideologii. Dacă doriţi, prin intermediul Dasein ajungem la principala alegere între das Man şi Selbst, dacă e să apelăm la terminologia lui Heidegger.

– O întrebare niţel cam naivă: prin ce se deosebeşte Dasein de noţiunea de Divinitate, Dumnezeire, Dumnezeu? Atunci când subiectul şi obiectul sunt anulate şi violate, ce mai rămâne? Dumnezeu, oricum l-ai numi, nu-i aşa? 

– Într-adevăr, n-aş putea spune că e o întrebare naivă… Cred că dacă vom porni de faptul că Dasein-ul reprezintă ceva finit (el încheindu-se în momentul în care devine existenţă-spre-moarte), atunci această noţiune va fi greu de aplicat pentru Dumnezeu.   Alecsandr Dughin compara Dasein-ul cu o săgeată, aruncată în direcţia chipului Ultimului Dumnezeu, der letzte Gott, comparaţia respectivă, în opinia mea, fiind foarte reuşită. Nu sunt specialist în filozofia lui Heidegger, de aceea concluziile mele nu pretind la nimic deosebit.

– Natella, ce este Tradiţia şi cine este „Omul care aparţine lumii Tradiţiei”?

– Stricto sensu, Tradiţia este „transmiterea” iniţiatică a eternelor şi imuabilelor principii ale moştenirii spirituale a umanităţii, care s-au păstrat la toate etapele desfăşurării  procesului hieroistoric. Deseori ea este considerată a fi sinonimă cu Philosophia Perennis şi este confundată cu tradiţionalismul. Dacă prima asociere este îndreptăţită, cea de-a doua necesită anumite explicaţii.  Tradiţionalismul a apărut ca reacţie la desacralizare  şi la ruperea relaţiei cu Tradiţia, situându-se de la bun început în opoziţie faţă de lumea modernă. Mark Sedgwick în cartea sa „Împotriva lumii moderne: Tradiţionalismul şi istoria intelectuală secretă a secolului XX ”  a descris în detaliu istoria apariţiei mişcării tradiţionaliste, ale cărei exponenţi de frunte au fost Rene Guenon, Julius Evola, Ananda Coomaraswamy, Frithjof Schuon,  Titus Burckhardt etc. Anume lui îi aparţine ipoteza nelipsită de interes, potrivit căreia Guenon a preluat concepţia Philosophia Perennis din neoplatonismul renascentist. Fiind interesată de asta, am încercat să găsesc originile tradiţionalismului în epoca Renaşterii şi într-adevăr, le-am descoperit în viziunile lui Marsilio Ficino şi Pico della Mirandola.  Încă o eroare gravă o reprezintă reducerea Tradiţiei la o sumă de cutume şi obiceiuri. Aceeaşi pierdere a sensului s-a produs şi în cazul percepţiei asupra “mitului”, care s-a transformat întro “poveste”, “scornire”.  Trebuie pus capăt acestei stări de lucruri.

Omul care aparţine lumii Tradiţiei este omul care nu şi-a pierdut sentimentul sacrului, despre care omul modern a încetat să mai aibă chiar şi cea mai vagă bănuială.

Atunci haideţi să ne deplasăm întrun context ceva mai politic. Noţiunea de „conservatism” deseori este asociată cu „strămoşii bărboşi”, cu obscurantismul, cu negarea progresului. Să-i fie oare cuiva convenabil să trateze anume în acest fel noţiunea respectivă? Cine este în realitate un conservator?

– Şirurile asociative ale majorităţii oamenilor nu mă mai miră demult. Se creează impresia că oamenii s-au dezobişnuit să înţeleagă până şi semnificaţia acelor cuvinte, cu ajutorul cărora comunică zilnic între ei. Atunci când pronunţăm cuvântul „om”, unul se gândeşte la individ, altul – la personalitate, un al treilea – la încă ceva. Inversarea sensurilor te face de fiece dată să tălmăceşti de la început orice noţiune. Baza conservatismului o reprezintă religiile tradiţionale (pentru conservatismul rus – Ortodoxia, pentru cel occidental – Catolicismul).  Este vorba despre apărarea şi păstrarea valorilor spirituale şi intelectuale, dar în nici un caz despre tendinţa spre modele escapiste de comportament (evadarea în trecut) şi spre obscurantism. Conservatorul este întotdeauna un tradiţionalist, care se opune declinului şi degradării lumii moderne. Dar el nu este un paseist, care ar lupta pentru trecut. . El este tradiţionalist, care veghează permanenţa şi eternul. Amintiţi-vă de  renumitul George-Kreis, cercul poetului  Stefan George format din intelectuali-platonicieni, care îşi sfidau deschis epoca,   ocupând o poziţie conservatoare.  Aceştia erau esteţi, gânditori, poeţi care înţelegeau corect esenţa conservatismului.

Conservatismul presupune  o structurare ierarhică strictă a societăţii.  Să apelăm la exemplul lui Platon cu Statul Ideal: conducătorul-filozof, aristocraţia, poporul. Dar puţini sunt cei care ar dori de bună voie să fie „popor” . Cine ar fi cel căruia i-ar plăcea ca o oarecare aristocraţie să hotărască în locul lui ce să facă – să coase toată viaţa cizme sau să care cărbune? Oare asta nu e tiranie, nu e separare în cei care „au dreptul” şi cei care sunt nişte „făpturi tremurând”?

– Aici nu este vorba despre plăcere. Oare cineva s-ar apuca să conteste faptul că noi venim în această lume având sarcini ontologice diferite, iar ocupând un loc străin, nu vom reuşi să atingem perfecţiunea în niciuna dintre acestea? Atunci când negustorul îi ia locul aristocratului, apare liberalismul, deoarece acesta începe să aplice principiile dintr-un domeniu (economia) acolo, unde acestea nicidecum nu pot fi aplicate. Atunci când cizmarul, în loc să se ocupe de meseria lui, se pretinde un nou Rafael, apare arta modernă şi compania unui Jeff  Koons etc.  Atunci când filozoful-conducător în virtutea împrejurărilor se pomeneşte atras în nişte procese, ce-l îndepărtează de la vocaţia lui directă, avem de a face cu societate modernă, deoarece locul lui îl ocupă brutarul „încoronat”.  Apropo de discuţia despre conservatori. Conservatorul i se opune anume unei astfel de societăţi.  De altfel, castele lui Plato reuneau oameni nu în funcţie de datele native, ci exclusiv în baza etosului, anume în asta constând deosebirea lor radicală faţă de castele indiene.

Tirania este posibilă doar în acea societate, unde la putere ajunge nu un rege-filozof, ci o parodie la acesta, un anti-filozof, un anti-politician. Potrivit lui Platon,  dintre toate formele de guvernământ (timocraţie, oligarhie, democraţie şi tiranie),  cea mai proastă era anume tirania, ea reprezentând ultimul stadiu al degradării Statului Ideal.

Natella, reiese că liberalismul este la ora actuală o noţiune strict economică? Liberalismul este anume economia de dreapta. Iar realizarea lui în politică reprezintă fie democraţia (şi atunci avem liberal-democraţia), fie conservatismul (şi atunci avem liberal-conservatismul). Altfel zis, această noţiune induce în permanenţă confuzii. Vă rog să ne spuneţi ce este liberalismul în starea lui actuală?

– În starea lui actuală liberalismul este cangrena de pe corpul politicii, care a devenit cauza intoxicaţiei în masă. Dar nu e cazul să reducem liberalismul doar la economie. El este în primul rând o ideologie. Şi ca orice ideologie liberalismul constiuie un instrument de luptă periculos.

Bine. Dar atunci când spuneţi că în arta modernă pretutindeni se observă o hegemonie liberală, ce aveţi în vedere?

– Liberalismul a transformat cultura întrun instrument politic. În momente de conflicte acute ce vizează teme de actualitate cei care se grăbesc să se pronunţe sunt tocmai „oamenii de artă”, atrăgând în felul acesta auditorii largi formate din oameni la fel de analfabeţi politic, gata de recepţionarea non-critică a informaţiei ieşite din gurile idolilor acestora. Treptat are loc „politizarea artei”, în timp ce trebuie să aibă loc „estetizarea politicii”. De fapt, este vorba de o politizare liberală. Vedem spectacole în care pe neprins de veste apar remarci legate de diverse chestiuni politice, plăsmuiri literare lansate la ţanc etc. Încercaţi să declaraţi deschis că sunteţi antiliberal şi în acelaşi timp să realizaţi vreun proiect de anvergură.  Orice subiect politic de actutaliatte devine o hârtie de turnesol: Pussy Riot, Charlie Hebdo, Maidan. Multă lume preferă să păstreze o neutralitate afişată şi să discute chestiunile politice doar în cercuri restrânse cu oameni de încredere, asta pentru a nu se confrunta cu presiunea publicului liberal. Să am iertare, dar cultura seamănă din ce în ce mai mult cu un câmp de bătălie dintre ideologii.

Recent a decedat scriitorul Valentin Rasputin. Un alt scriitor, Dmitri Bâkov, a reacţionat la acest eveniment printrun articol destul de neunivoc. Însă nu vom supune analizei textul respectiv, am vrut doar să citez ceva din articolul cu pricina cu titlu de exemplu şi de ilustrare pentru întrebarea mea. Primul citat: „ Iar acum, de ce n-am spune lucrurilor pe nume? Rasputin reprezintă un exemplu a faptului cum o idee falsă, de plină de ură faţă de oameni, a ucis un talent de primă mărime, cum îmbrărţişarea unei concepţii impuse a desfigurat un umanist, un psiholog, un intelectual.” Iar al doilea citat e de la sfârşitul articolului: ”Şi poate dacă cineva ar compara proza timpurie şi cea târzie a lui Rasputin, acesta ar înţelege mai bine cu ce se termină ideologia şi practica naţionalismului rusesc”.  Iar acum iată şi întrebarea: oare nu ne-am întrecut cu măsura, jucându-ne de-a „magnetismul politicii” faţă de figura autorului, a creatorului? În fond, ce contează care anume sunt ideile şi principiile împărtăşite de un artist sau altul, de vreme ce este destul să îi deschizi cartea (asculţi un disc, priveşti un tablou etc.) şi simţi cum te trec fiorii? De ce am încetat să privim arta în starea ei pură? 

– Nu ştiu ce aş putea să vă spun… Vorba e că personal am luat în serios sfatul lui  John Ruskin şi caut să nu-mi pierd timpul cu nişte cărţi sau articole de o valoare modestă. Tocmai de aceea, fireşte, nu am cunoştinţă de textul lui Dmitri Bâkov. Dar judecând după fragmentele pe care le-aţi citat, autorul s-a obişnuit să abordeze analiza literară fiind înarmat cu o prismă liberală, ceea ce nu mă miră deloc. Atunci când am avut ocazia să citesc romanele intelectualului liberal Umberto Eco, oricât ar părea de straniu, încercam să îl privesc din cu totul altă perspectivă, apreciind nu apartenenţa lui la tabăra adversă, ci măiestria lui deosebită de a crea lumi artistice.

E clar. Atunci să venim mai aproape de cărţi. Natella, în cartea dumneavoastră „Dionis cel urmărit ” una dintre noţiunile-cheie este cea de titanomahie. Vă rog să clarificaţi despre ce este vorba. Este o trimitere la Hesiod?

– Descrierea Titanomahiei sau a luptei dintre zeii olimpici este făcută în „Teogonia” lui Hesiod. Titanomahia-Gigantomahia-Tithonia sunt unite de un singur motiv – confruntarea dintre zei şi forţele ctonice. Aşa cum am reuşit să clarific pe parcursul cercetărilor mele, Pherecydes din Syros avea cunoştinţă despre evenimentul ce a precedat Titanomahia, atunci când zeii şi titanii au luptat de aceeaşi parte împotriva şarpelui Ophion. Am marcat această bătălie ca Ophionomahie sau lupta contra Şarpelui. În toate cazurile este vorba despre evenimente metaistorice (analogia acestora poate fi găsită şi în alte tradiţii: lupta dintre Hristos şi Antihrist, a zeilor Deva şi Asura, Ormuzd  şi Ahriman). Potrivit orficilor, omul a fost creat de către Zeus din cenuşa titanilor nimiciţi, ucigaşii zeului Dionis, de aceea natura lui este duală: partea lui inferioară, titanică, trupească coexistă în el cu partea divină, dionisiacă, superioară.  Astfel, omul se află încă de la începuturi în faţa alegerii: zei sau titani, Olimp sau Ophrys, Dionis ori ucigaşii lui Dionis. În secolul XX a apărut cartea „Miturile Greciei” de Friedrich Junger, o lucrare pe care aş putea să o numesc cu tărie drept una iniţiatică, deoarece autorul ei nu doar a ajuns la reconsiderarea „Teogoniei” lui Hesiod, ci a inserat în cartea sa propria experienţă interioară a unui gânditor care riscă cu adevărat.

Titanomahia îmi domină toate gândurile, caut cu frenezie punctul de intersecţie dintre mit şi istorie, ghicind în acestea semnele reîntoarcerii lui Dionis. Având în vedere interesul meu pentru greci, este greu de imaginat că aş putea fi indiferentă faţă de „nervul” întregii paradigme a gândirii greceşti. Din perspectiva Titanomahiei devine clară soarta civilizaţiei Europei Occidentale, esenţa sentinţei „Dumnezeu a murit”,  dezbaterile despre „sfârşitul filozofiei”, viitoarea renaştere a culturii ruse.

Perfect. Ne-am apropiat de întrebarea ce este sau cine este Diavolul? Cum se manifestă acesta şi prin ce este periculos? Astăzi este atât de în vogă să fie luat în râs… Poate că acesta nici nu există?

– „Eu am canonizat râsul: deci învăţaţi să râdeţi, o, voi, oameni superiori!”, aşa îi învăţa Nietzsche pe oamenii superiori să înţeleagă râsul divin,  în ritmul dansului uşor,  al lui Dionis.  Însă nici chiar Nietzsche n-ar fi chemat la luarea în derâdere a Diavolului: cu acesta, ca şi cu Dumnezeu, filozoful avea raporturi speciale. Ultimii oameni (chiar cei care „stau şi clipesc din ochi”) s-au învăţat să râdă de orice le este greu să înţeleagă, dar anume asta le e natura. Fiecare este liber să creadă despre Diavol orice, însă e puţin probabil ca cineva dintre noi să îl cunoască. Pentru mine Diavolul este concentrarea forţelor titanice, iar cu acestea eu mă aflu în stare de permanentă luptă, uneori hotărându-mă la un tangou mortal.

– Natella, şi ultima întrebare? O femeie-filozof este mai curând o raritate. Însă despre dumneavoastră se ştie foarte puţin. În Internet nu există nici măcar biografia dumneavoastră oficială. Asta conduce spre gândul despre „ştergerea intenţionată a poveştii personale”. Vă rog să lămuriţi acest aspect.

În viaţa omului poate surveni un moment când persoana lui încetează să se epuizeze prin totalitatea datelor despre ziua şi locul naşterii sale, activităţile anterioare, vârstă, sex, nume.   Toate acestea se transformă întrun balast inutil, întro mască ce i-a distorsionat trăsăturile feţei, care se schimbă neîncetat. Se produce ruptura cu nivelul biografic şi trecerea la cel arhetipal. Deloc întâmplător în cartea „Dionis cel urmărit” apare acel „noi”, iar nu „eu”. „Eu” a devenit un spaţiu prea îngust pentru gândul meu.  Continui să-l folosesc în vorbire mai curând din obişnuinţă. Cum credeţi, de ce Joséphin Péladan a devenit Sâr Mérodack, iar baronul Georg Philipp Friedrich von Hardenberg a intrat în istorie ca Novalis? De ce Fernando Pessoa şi-a creat un număr atât de mare de heteronimi şi cu ce scop şi-a nimicit biografia maestrul Fucanelli? Ştergerea istoriei personale se produce atunci când această istorie nu mai e în stare să mai relateze despre tine nimic. Prinzi a percepe orice eveniment din viaţa ta personală ca pe nişte poveşti despre oameni străini ţie,  fără a încerca nici interes, nici supărare. Personal nu mai văd demult nici un rost în propria-mi biografie.  Şi poate că ar fi cazul să o transcriu pe o foaie curată, aşa cum a făcut-o Tamara Łempicka, dar am considerat că despre viaţa mea interioară (şi doar aceasta e importantă) cărţile vor spune mult mai bine decât colecţia de amintiri despre evenimentele vieţii exterioare. Aşa sau altfel, florile vii sunt întotdeauna cele de preferat unui ierbar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *